"Vetrele folclorice", spulberate și de Béla Bartók | Dragusanul.ro

„Vetrele folclorice”, spulberate și de Béla Bartók

Vreme de „3 săptămâni în vara anului 1909 și o săptămână în iarna anului 1910”, după cum singur mărturisea în prefața colecției sale de cântece transilvane, publicate, în 1915, de Academia Română, sub titlul „Cântece poporale românești / Din Comitatul Bihor (Ungaria)”, Béla Bartók a adunat 371 de melodii, pe care le-a încredințat memoriei românești. Printre ele, un cântec din Cristișor, „Pasăre galbină-n cioc”, redat în varianta degenerată, dar și în „original”, care, de fapt, nu prea este original. O precizare de la subsolul paginii atrage atenția: „Este cunoscută și la Unguri. Se mai cântă și pe cuvintele „Am un leu și vreau să-l beau”, iar mai mult pe cuvintele „Pe sub deal, pe sub cetate”. Confuzia pe care o face marele compozitor maghiar între două piese moldovenești, ambele cântate, cu secole înainte, doar la Suceava, de către lăutarii breslelor este mai mult decât scuzabilă, pentru că lui Béla Bartók încă nu-i era cunoscut prea bine, în 1910, cântecul național românesc vechi.

Cântecul „Pe sub deal, pe sub cetate” se numise, de fapt, „Sub o culme de cetate”, era închinat Cetății Sucevei, iar în 1849 se cânta, la curtea boierilor Hurmuzachi, de către legendarul Nicolae Picu, astfel (total diferit de „Pasăre galbenă” – aceasta fiind, de fapt… Soarele, dar foarte apropiat de „Cântecul lui Iancu”, șlefuit de moldoveanul basarabean Gheorghe A. Dinicu și impus, în anii din urmă, de Veta Biriș):

Varianta „Pasăre galbenă-n cioc”, pe care o armonizase, tot în 1849, Karol Mikuli, ulterior fiind folosită de George Enescu, în începutul „Rapsodiei a II-a”, diferă foarte puțin de cea considerată de Béla Bartók drept „originalul”, deși în Comitatul Oradei se adaptase destul de corect străvechiul cântec medieval sucevean:

Și varianta „desfigurată” prin text, cum ar zice Béla Bartók, a aceluiași cântec, dar de la 1880, publicat de „Muza Română” din Cernăuți și retipărit de „Lira Română”, se remarcă prin fidelitate melodică, deși e penibil pentru spiritul „folcloric” al unui popor să demitizeze un cântec precum „Sub o culme de cetate” în petrecărețul „Am un leu și vreu să-l beu” (cum se cânta neaoș în Bucovina:

Am dat peste partitura minunatului Béla Bartók din întâmplare, în vreme ce documentam viitorul concert al „Zicălașilor” cu „Cele mai frumoase cântece vechi românești: Cântecele Unirii”. Încă nu știu câte alte cântece vechi moldovenești, consacrate ca atare de mărturiile vremurilor, au devenit, cu vremea, cântece ardelenești, dar ne vom dumiri în curând. Oricum, Béla Bartók probează, indirect ideea altui maghiar, Ubicini, care, cu exact un secol înainte susținea că imediat ce se naște o melodie, într-o localitate românească, melodia aceea se răspândește, cu viteza fulgerului, în toate ținuturile românești de sub stăpânirea celor trei imperii ale vremii. Deci, teoria proletcultistă a „vetrelor folclorice”, menținută cu încrâncenare, de lenevia spirituală patriotardă şi, mai ales, de incultură se cam face praf şi pulbere.


Comments are closed