Vatra Dornei: Concertul Mihnea Blidariu et Co

*

Ideea de a lansa antologia “Poezia care cântă” prin concerte de autor i-a aparţinut lui Mihnea Blidariu. Şi tot Mihnea a stabilit interzicerea oricărui microfon, optând pentru concerte cu adevărat acustice, care să consolideze o legătură trainică între tinerii dorneni şi “vocile” unor trupe remarcabile, precum Vali Rauca, de la “Grimus”, şi Eugen Nuţescu-Oigăn, de la o mulţime de trupe de după “Kumm”, încoace. Mihnea îşi dorea integrarea tinerilor în familia cântecului, concertele de autor fiind premeditate drept descheieri ale sufletelor şi ale minţilor spre propriile lor iniţieri.

*

*

Ideea lui Mihnea Blidariu s-a dovedit a fi inspirată, pentru că o sută de tineri dorneni s-au adăugat altor sute de câmpulungeni, fălticeneni, suceveni sau humoreni care fac parte, de mai multă vreme, din familia cântecului viu, cel al poeziei care cântă. Se ştie despre rock doar faptul că ar însemna un protest (în engleză, termenul desemnează stânca, deci rezistenţa, iar în ebraică înseamnă scuipat, deci protest plin de dispreţ), dar rockul este mai mult decât atât, este o revoltă a îngerilor, a sufletelor şi a minţilor neprihănite împotriva acestei lumi cu susul în jos – cum remarca un poet ardelean (Fabian), încă de prin 1826. Revolta îngerilor nu se îndreaptă împotriva instituţiilor represive (statalitate, biserici, jandarmi), ci împotriva temerilor şi credulităţilor din noi, iar ca rostire, această revoltă ia forma lirismului direct, precum în ciclul de admirabile poeme ale lui Nick Făgădar şi în cele ale lui Andi, aşa cum se încheagă şi ca satire desăvârşite, precum cele ale lui Octavian Horvath (mai ales “Ograda” şi “Ghetoul de Aur”) şi ale lui Mihnea Blidariu, acest mihnit artistic de nedreptăţi. Mai există, desigur, şi o poezie care tinde spre axiomatic, precum cea semnată de Doru Trăscău, Vali Rauca, Oigăn, Andrei Crecan, Laura Andreea Mihăilă, Ştefi Ganea sau Adrian Ardelean, de la care am preluat sintagma “poet de nevoie”, în scrierea prefeţei.

*

*

În prima zi de lansare a “Poeziei care cântă”, prin concerte de autor, au cântat, după deschiderea festivalului de către Violeta Codorean şi de către primarul Ilie Boncheş (ne-a fost alături, clipă de clipă, până la ultimul “gong”, alăturându-se, astfel, minunatei primăriţe a Berchişeştilor, Violeta Ţăran, şi şugubăţului primar de Gura Humorului, Marius Ursaciuc – ceilalţi, fudui, nu-i poţi atinge nici cu un cântec), Mihnea Blidariu, Ştefi Ganea şi Andi Drăguşanul, într-o formulă de spectacol pe care o practică, în mod curent, la Cluj-Napoca. Eu i-am numit, după locurile naşterii lor, trio BIS (Bacău – Mihnea, Iaşi – Ştefi, iar Andi – Suceava), clujeancă veritabilă fiind doar Maria-Sofia, prinţesa lui Mihnea şi a Norei (o veţi vedea pe Nora, cu Bianca Bodnar şi cu urecheatul Martin al lui Andi), care a animat şi a dat atâta intimitate manifestării, cu şotiile ei, de m-a înduioşat până la lacrimi. Maria-Sofia (numele ei, în traducere, înseamnă “Fântâna Înţelepciunii”) a conturat şi consolidat, involuntar, ideea de unitate a normalităţii trăirilor întru frumos, întru sacralitatea artei. Când vom publica filmele concertelor “Bucovina Acoustic Park”, şi dumneavoastră, cei care nu aţi putut participa la festival, vă veţi putea primeni sufletele cu firescul prin care arta nu se trufeşte, ci ajută făpturile dumnezeieşti să identifice propria lor sacralitate. Un om (OM, scris AUM, a fost primul nume al lui Dumnezeu – de aici povestea cu “chipul şi asemănarea” noastră cu OM) poartă în inimă dumnezeirea şi propria-i identitate într-o armonie de lumină şi umbră, cum zic primele cărţi sfinte ale umanităţii. Un om, nu o uniformă, deşi sub uniforme de călugări sau de jandami am întâlnit şi multe identităţi umane demne de toată admiraţia.

*

Continuu cu o cronică foto, realizată de mine, deşi seturile de imagini vehiculate de operatorul Centrului Cultural “Bucovina”, colegul meu Lucian Căluşeriu, făcute cu profesionalism şi distribuite în timpul festivalului, sunt mult mai convingătoare.

*

*