Vasile Tudor: Babel / poezie

*

Dincolo de „cuiburi de aer”, există „lumea-n silabe / în negrele secunde / albul infinit” şi nevoia de a scrie „la acelaşi cuvânt / până când hârtia mototolită / desprinde cerul / până când literele / mijesc ziua”, cuvântul fiind o vibraţie, prin fiecare căutare, năzuire, născocire, o matrice primordială, care ar putea redefini, odată cu spaţiul liric, însăşi fiinţa poetului. Tocmai de aceea, în secreta lui identitate poetică, Vasile Tudor premeditează descoperirea şi caligrafierea primordialului, al acelui in status nascendi, prin care „zilele toate se întorc într-o singură zi”, deşi „sunt linii care nu mai dor / în nici un chip”. Linii, adică schiţări de contururi pentru aspiraţii şi inspiraţii, şi nicidecum „umbra unei idei”, cum formulează Nichita Danilov, din frumuseţea altei perspective, în condiţiile în care Vasile Tudor nu este un iniţiat, ci un intuitiv al ancestralului cu care începe şi se sfârşeşte totul. Iar „fundalul acesta expresionist”, la care face apel Mircea A. Diaconu, introducând în evaluare şi un „pariu existenţial” („Seara un cântec râios mistuie văzduhul / umbra păstorului a ucis soarele”?) nu este nicidecum iniţiatic, pentru că păstorul nu este un element al peisajului mioritic al idilismului nostru patriotard, ci reperul primordial al iniţierilor, cu mult anterior Paradeshei lui Zarathustra.

*

Vasile Tudor, însă, deşi nu a avut vreme şi nostalgie pentru iniţieri mai vechi sau mai noi (Blaga, de pildă, doar se simte discret, dar nu înseamnă şi o amprentă iniţiatică), fiind doar cel care „fără formă învaţă-nchipuirea”; are instincte bune pentru a descifra „sufletul morţilor în mâna Cerşetorului” şi, desigur, că „cuvintele sunt pietre curgătoare”, atunci când „naşterea stă să se întâmple”, după aceea urmând îndepărtările, înstrăinările: „Să luăm aminte / eşti un punct / cu umbra / descompusă-n linii”. Vedeţi, aceleaşi linii, aceleaşi contururi bănuite („eroarea morţii e Cuvântul”), un fel de „lumină împotmolită în geamuri”, care naşte nu conştiinţa, ci doar tentaţia bănuitei condiţii umane: „O, de-aş avea cuvântul prim!”. Deci prima vremelnicire, pentru că vremelnicirea se produce, în primul palier al iniţierilor astrale, prin desluşirea desprinderii din veşnicie şi prin numirea acelei desluşiri, „chiar dacă uneori Cuvântul” l-a „îndemnat la erezii”.

*

Iar poezia, ca erezie (Babel se traduce prin „zidit de Dumnezeu”, şi nu prin vraiştea „încurcării” limbilor) şi ca admirabil orgoliu al sufletului omenesc („un rege obosit de Alb”), deşi înseamnă doar un „redându-mă iluziei” şi „un cimitir de păsări”, de inutile tentaţii ale zborului, „se-aude noaptea sângele mă plouă”, „noapte de noapte ţi-am ascultat mâhnirea”, noaptea însemnând premeditată şi pătimaşă însingurare şi nicidecum singurătate, chiar dacă „într-o altă apă numele-i scăldat”, „cum şi genele-n imagini / înnoptează alt contur”, deci aceeaşi tentaţie liniară… a liniilor abia schiţate „în sufletul meu incomod”, reperele acestea definind o parabolă pentru poezia lui Vasile Tudor, care este, în primul rând, o frumoasă înmănunchiere de caligrafii spaţiale, cu lujerii în propria-i însingurare şi cu inflorescenţe ciudat risipite pe cer, din ce în ce mai difuz şi mai neiniţiatic.

*

„Inima mea / e anticarul altor inimi, / gol pendulat pereţilor străini”, spune Vasile Tudor, apelând, în titlul noii sale cărţi de poezie, la mistica vraişte şi nu la mitica durabilităţilor dumnezeieşti pe pământ, vraiştea („cuvintele-mi rămân împrăştiate”) fiind, din perspectivă existenţială, nelinişte. Marcată rar de preţiozităţile ideii, adică de naive formulări axiomatice, poezia lui Vasile Tudor rămâne, şi-n „Babel / poezie” (Editura Paralela 45, Piteşti, 2016), ceea ce a fost, adică poeziei minunat elaborată („în literele negre / tăcerile-mi albesc”), în vreme ce „printre degete inocente / se risipeşte frumuseţea”, poetul fiind martorul, uneori panicat, alteori exaltat, al destinului astral, prin care „Timpul profanează intimitatea lumii”. Şi nu există intimitate a lumii mai dumnezeiască decât poezia.