Vasile Pînzariu, "omul ca stare de conştiinţă" | Dragusanul.ro

Vasile Pînzariu, „omul ca stare de conştiinţă”

Vasile Pînzariu n-a scris, ci a trăit poezie, a respirat-o cu nesaţ „de sub munţi, din noaptea subterană”, din „noaptea morţii şi-a-ngropării-n stâncă”, întrebându-se dacă „a răscolit cineva tăcerea, / s-a poticnit vreun duh în oseminte / ră­mase de la morţii de-nainte?”, dar întrebarea, vitală pentru el şi pentru „prietenii de sufer­inţă”, răsună retoric în „lumea de afară”, care, cel mai ade­sea, nici nu bagă de seamă cum, „în spaţiul mut, cum s-ar închide-o carte, / stârni căderea lunii un ecou / între pereţii marelui cavou, / iar morţii vii se-ntorc pe-o altă parte, // acoperindu-şi cu vă­paia pală / scheletele înfăşurate-n răni, / în care intră cioturi de prin blăni / cu o durere aspră, infernală”.

*

În „lumea de afară”, cea atât de nepământeşte jinduită, drept maică, drept soră bună, dacă nu cumva însăşi Maica Domnului, suferinţa şi imenele-ţipăt sunt ignorate. „Aici, în timp, i-o straşnică risipă, / mor şi se nasc mereu şi-n orice clipă, / cresc pruncii, cresc sub soare şi sub lună / din pântecu-ţi fertil, măicuţă bună”. În „lumea de afară”, spre care Vasile Pîn­zariu va răzbi târziu, pentru a îndura noi umilinţe, noi prigo­niri şi noi încarcerări, avea să se contureze în timp opera lui poetică, fără îndoială „iconaristă”, adică întemeiată pe trei tipuri de relaţionări (cu uni­versul – prin credinţă, cu mitul – prin lut, şi cu prezen­tul – prin dragoste), dar tot aşa, „scrisă în minte”, dosită în memorie, pentru a nu fi de­scoperită de securişti sau de informatorii acestora. Singura fiinţă pământeană căreia i se mai destăinuia poetul a fost doamna Maria, singura fe­meie care-a avut eroismul de a se îndrăgosti de un „duşman al orânduirii socialiste multi­lateral dezvoltate”, o ade­vărată „nevastă de poet”, cum ar zice prietenul nostru budapestan Gaal Aron.

*

Obligat la oralitate – ter­menul este, totuşi, impropriu, pentru că zidirea în memorie tainică înseamnă mult mai mult –, Vasile Pînzariu nu şi-a putut schiţa o strategie de autor, care să ţină cont de evoluţia şi de discur­sului liric: „Eu nu pot să stropesc / obrajii firelor de iarbă / cu cerneala întâmplării / ca pe nişte pereţi, // lăsând să-şi închipuie privitorii / cam cu ce ar putea să semene / urma lăsată de fiecare strop, / motivând că acesta e stilul // adevărat şi la modă, / ce nu poate fi desluşit / şi savurat de oricine”. El avea şi are doar de comunicat, de mărturisit cu sinceritate, cel mai adesea fără înflorituri, deşi limbajul metaforic nu-i este străin, tot aşa cum nu-i este străin nici discursul modern, cel al for­mulărilor aforistice. Dar în cele mai multe dintre poemele lui Vasile Pînzariu este ceva de trăit, ceva care i s-a re­fuzat: „Prea timpuriu s-au stins florile pajiştii mele, / pe unele mi le-au rupt fetele, în dansuri de iele / … / pe altele mi le-au retezat sângerânde doar coasele, / le-au rămas printre ierburi tulpinile, oasele, / oasele împrăştiate prin celule amare / de călăi şi de zodii totalitare”.

*

Vasile Pînzariu, poetul care a avut „Revelaţia Trinităţii”, trăind un adevărat „coşmar în noaptea veacului”, s-a născut la Burdujeni, în 12 ianuarie 1930. Era tânăr, de-abia ab­solvise liceul, se ţinea departe de politică, dar nu putea ad­mite să nu facă nimic îm­potriva ocupaţiei bolşevice, aşa că, în noaptea de 22 spre 23 august 1950, împreună cu Eugenia Donici şi Catrinel Popescu, a împrăştiat mani­feste antibolşevice, în numele organizaţiei „Cetatea lui Şte­fan cel Mare”, pe care el o în­fiinţase în 1947. A fost arestat în noaptea de 26 august şi condamnat la muncă silnică cu decădere din drepturi, în 27 septembrie 1951. La Jilava, la Gherla, la Văcăreşti, în minele de plumb de la Baia Sprie şi Cavnic şi în lagărul de muncă de la Poarta Albă, Vasile Pînzariu şi-a făcut ucenicia poetică.

*

Primul mare dascăl de „ars poetica” i-a fost, timp de zece zile ale anului 1955, în spitalul penitenciarului de la Văcăreşti, poetul-martir Radu Gyr. La Baia Sprie şi la Poarta Albă, a avut alţi maeştri, pe Ion Caraion şi pe Ovidiu Papadima. Apoi, după ce deja scrisese în gând o primă carte de poezie, a fost eliberat, în 24 august 1960, şi încadrat în frontul muncii prost plătite.

*

După vreun deceniu de muncă, Vasile Pînzariu începe să frecventeze Cenaclul „Nicolae Labiş” din Suceava, iar Radu Mareş îi publică şase poezii în „Coordonatele liter­are” ale ziarului „Zori noi”, ediţia din 4 februarie 1970 (Notă de astăzi, 12 mai 2018: ulterior, dosarul luat de la CNA confirma că programarea pentru lectură şi cronica din „Zori noi” erau părţi ale unei înscenări securiste).

*

În 22 septembrie 1970, pen­tru că şi Academia Română, şi câţiva scriitori comunişti suceveni „descifraseră” în cele şase poezii un grav anti­comunism, dibaci disimulat, Vasile Pînzariu a fost arestat, iar Radu Mareş demis din redacţia ziarului ((Notă de astăzi, 12 mai 2018: Dosarul lui Vasile Pînzaru avea să confirme o promovare la o editură din Cluj, pentru meritul deconspirării duşmanului comunismului) . Iarăşi Văcăreştii, apoi Aiudul, iarăşi alături de trei sute de martiri, până în 8 septembrie 1972, când regimul comunist, la presiunile Europei, se vede obligat să-i elibereze şi pe ul­timii deţinuţi politici.

*

Şi n-a mai fost nimic altceva decât suferinţă, chiar dacă, începând cu anul 1994, când i se publică, la Hliboca, cărticica „Dincolo de Azi”, poeziile lui Vasile Pînzariu încep să-i despovăreze sufle­tul pentru a se aşeza între coperţi de cărţi. Au urmat celelalte cărţi de „mărturii (poetice) din noaptea oprimării”, „Coşmar în noaptea veacului” (1996). „Amprente pe Golgota lumii” (1998), „Revelaţia Trinităţii” (2003), apoi, în 2005, o an­tologie de autor, purtând titlul unei cărţi anterioare, „Coşmar în noaptea veacului”, toate apărute în editurile pe care le-am coordonat în aceşti ani (Ion Drăguşanul, Vasile Pînzariu, „omul ca stare de conştiinţă”, în „PlusSv”, număr promoţional, fascicola II din 24-30 martie 2008).


Comments are closed