Vasile Gherasim, omul | Dragusanul.ro

Vasile Gherasim, omul

Vasile Gherasim, fiul învăţătorului din Marginea

Vasile Gherasim, fiul învăţătorului din Marginea

*

Daca te întâlneşti, mai adesea, cu un om de seamă, nu te gândeşti că îi vei scrie, odată, necrologul. Nu-ţi poate veni acest gând, îndeosebi când personagiul e mai tânăr decât tine. Şi totuşi, nu odată, trebuie să pui mâna pe condei, ca să scrii despre oameni încă tineri, care se retrag din viaţă, tăcuţi, discreţi, cu un zâmbet amar pe buze, aşa cum a făcut şi Va­sile Gherasim.

Fugarul timp, ca o pasăre misterioasă, a bătut de câteva ori din aripi şi 10 ani au trecut ca tot atâtea clipe. Atâta e de la moartea profesorului, poetului şi filosofului Gherasim. În­cerc să-mi adun amintirile.

*

Când şi unde l-am văzut întâia oară? Prin 1917 sau 1918, ieşind din Capela Românească sau poate din Cafe Bellaria, lo­curi unde se întâlneau, în anii aceştia, românii din Viena, am dat de o studentă de la litere, vecină de sat cu mine, care vorbea cu el, lângă poarta de la intrarea Curţii Imperiale. Stu­denta, foarte vioaie, mi l-a prezentat, adăogând câteva epitete măgulitoare despre talentul de scriitor al colegului ei de stu­dii, mai în vârstă. Nu citisem încă nimic din încercările lui. El înnodă, cu voce domoală şi cu zâmbet senin, o autoironie, care mi-a plăcut. Dovedea că e modest, că nu se supraesti­mează şi… pentru oamenii modeşti am avut, totdeauna, o sim­patie de neînvins.

După plecarea studentei, ne-am mai plimbat, amândoi, vreun ceas, de-a lungul nesfârşitului Ring, care înconjură miezul oraşului Viena. Nu mai pot reconstitui ce am vorbit atunci, dar, desigur, n-a lipsit cercetarea situaţiei poporului român în războiul mondial, care nu se sfârşise, şi dorul de Bucovina, în care încă nu ne puteam întoarce.

*

În curând, am dat de schiţe în proză, publicate de el în singurul ziar românesc care apărea pentru Bucovina şi, apoi, după Unire, de versuri tipărite în „Glasul Bucovinei”. În Cernăuţi, am petrecut multe ceasuri împreună şi aş putea spune, fără exagerare, că rar când am vorbit despre altceva decât despre literatură. Avea un gust ales, distingea clar valorile estetice şi năzuia el însuşi către realizări de artă superioară.

În viata particulară, era ordonat şi muncitor, serios şi tăcut, în adunări nu se îmbulzea la vorbă, vorbea numai când i se dădea un rol, şi atunci o făcea în telul său, aşezat, domol, clar şi convingător. Era şi nemulţumit şi nerăbdător, câteodată, dar îşi ascundea dorinţele intime şi prefera să tacă, decât să se dea de gol.

Avea în sufletul său şi o picătură de vanitate. Fiindu-i capul întrucâtva asemănător cu cel al lui Eminescu, îşi purta părul mai lung şi ondulat, aşa cum vedem pe una din fotografiile marelui poet şi, într-adevăr, văzându-l aşa, îţi dădeai imediat seama că seamănă cu Eminescu.

*

Despre obligaţiile sale în societate avea o concepţie foar­te serioasă şi înaltă. Am avut prilejul să mă conving despre aceasta în vara anului 1926, când, la una din plimbările noastre, l-am întrebat de ce nu încearcă să ajungă la Universitate, având o pregătire atât de solidă.

„O catedră universitară e o însărcinare prea grea pen­tru mine. Dacă aş fi numit, aş vrea să-mi ocup locul cu cinste. Ar trebui să muncesc foarte mult, ca să pot fi încontinuu la înălţime. Exigentele ştiinţifice sunt mari, iar sănătatea mea e şubredă. Ar trebui să-mi jertfesc viaţa pentru ştiinţă”.

L-am ascultat cu atenţie şi am rămas cu impresia că nu spune decât ceea ce gândeşte şi simte cu adevărat.

*

După aceasta, au trecut vreo zece ani. În acest timp, el a intrat în legături mai strânse cu profesorul Carol Siegel, care a predat matematicile şi filosofia la Universitatea din Cer­năuţi şi căruia Gherasim i-a tradus unele lucrări în româneşte. Astfel, s-a apropiat tot mai mult de viaţa universitară. După plecarea lui Siegel ca profesor la Graz, i s-a încredinţat lui Gherasim suplinirea catedrei de istoria filosofiei.

Acum a intervenit ceea ce a prevăzut el însuşi. Însărcinarea a fost prea grea pentru un caracter de felul lui, care avea ambiţia absolută de a-şi ocupa locul cu demnitate, care nu se mulţumea cu expediente comode, ci dorea, cu ardoare, să lumineze, să creeze.

Încordarea a întrecut puterile sale fizice, sănătatea lui n-a rezistat. Şi aşa s-a mutat în altă lume: în lumea odihnei şi a păcii.

 *

N. TCACIUC-ALBU

(Revista Bucovinei, Anul II, No. 2, Cernăuţi, 1943, pp. 59, 60)