vasile gherasim: în voi e Dumnezeu | Dragusanul.ro

vasile gherasim: în voi e Dumnezeu

Vasile Gherasim

*

Simfonie rimată

*

Allegro:

 

Acorduri de sunete în joc se cuprind

Şi focuri de patimi pe coarde s-aprind,

Par murmurul tainic de ape adânci,

Par trăsnete care rup arbori şi stânci.

*

E greu să fii rece, când simţi că puteri

Titanice mintea-ţi răpesc şi când vreri

Ce tu nu le ai te pătrund, te vrăjesc:

Pe coarde adie un suflu zeiesc.

 

Adagio:

 

Cum în viaţă vezi c-a ta credinţă

A fost adesea umbră şi căinţă,

Simţi cum îţi roade-n piept, că ai ales

Vieţii tale-un crez neînţeles,

*

Aşa jelesc acorduri disperate,

Şi – ca pe mare valuri depărtate –

Le-auzi şoptind, le vezi crescând, şi-n spume

Că se frământă fără rost în lume.

 

Rondo:

 

Cum joacă, copiii

Jertfesc bucurii

Care n-au suferit,

De-aud ciripit

*

De păsări – aşa

Încep a suna

Zeieşti armonii

Sub mâini străvezii.

*

În mine-i lumină,

Scânteie divină…

Şi viaţa îmi pare

Mai sfântă, mai mare…

 

Finale:

 

O liră-i sufletu-mi şi strune vii

Vibrează-n întristări şi bucurii,

N-a înţeles, dar, nimeni aşa bine,

Iubito, rostul lor înalt, ca tine.

*

O, câte coarde-n suflet mi-au sunat,
Când le-ai atins, în ode am cântat.
Măiastro, tu din viaţă ai făcut
Ce eu am vrut să fac, dar n-am putut.

Poporul, 1926, No. 74

15.02.1919

*

Mai

*

La colţ de stradă-un liliac visează

Un vis primăvăratic de iubire;

Şi crengile-i şoptesc de fericire,

Iar între frunze pasări fredonează.

*

Dar sufletu-mi de-o lungă amorţire

Încătuşat în piept mai dormitează,

Deasupra-i întunericul planează

Şi-n el e iarnă grea şi viscolire.

*

Visează-un liliac la colţ de stradă

Şi de iubire-aroma-i îmi şopteşte

Şi-ar vrea şi doruri moarte să-nvieze.

*

Lăsaţi iubirea-mi în mormânt să şadă,

Căci lângă ea şi doru-mi s-odihneşte.

Lăsaţi numai durerea să vegheze.

 

Poporul, 1926, No. 80

*

Fericire şi durere

*

Adesea-i fericirea izvor de grea durere;

Şi sunt dureri şi chinuri ce fericire nasc.

Şi-adeseori îţi vine a crede că, în clipa

Când soarele luceşte, mari încercări te pasc.

*

Le-am cunoscut pe toate, în viaţa-mi schimbătoare,

Credeam că pot prezice ce vremuri vor veni;

Le-am cunoscut pe toate, dar nu-mi venea a crede

Că, fără să-mi dau seama, putea-voi suferi.

*

Ştiu azi că fericirea-i izvor de grea durere,

Iubirea naşte chinuri, şi ele, suferinţe;

N-aş mai putea, dar, spune că le cunosc pe toate,

Căci n-am nici gânduri astăzi, nici doruri, nici dorinţe.

 

Poporul, 1926, No. 80

*

Povestea ce nu pot s-o ascult

*

Stau ferecat pe patul suferinţei

Şi mă gândesc la clipe ce-au trecut,

La clipe-naripate de iubire,

Ce în neantul vremii s-au pierdut.

*

Şi-atât de mult îmi pare că-i de-atunci

Că mintea nu le mai găseşte-acum;

Ca fumu-n zări pierdută-i fericirea

Şi amintirea ei e toată scrum.

 *

Din ochii tăi aş vrea acum, iubito,

Să-mi amintesc ce-a fost de mult, de mult:

Mi-i frică, dar, că ei vor vrea să-mi spună

Povestea ce nu pot ca s-o ascult.

 

Poporul, 1926, No. 81

*

Rămâi cu bine

*

Bătrâne codru-ţi zic: rămâi cu bine,

Eu azi mă duc în lumi streine ţie

Şi frunza fa se face aurie,

Încet, încet şi ţie toamna-ţi vine.

*

Pe-aice paşii mei n-or să mai vie,

N-o să mai văd cleştar de ape line,

Nu voi visa în nopţile senine,

Când stele se desprind din veşnicie.

*

Mi-ai fost prieten în a mea durere,

Tovarăş bun mi-ai fost în fericire,

Şi norii grijilor mi-ai alungat.

*

În daruri veşnice, tu eşti bogat

Şi nesfârşită este-a ta iubire,

Şi urmele mi-s toate efemere.

 

Poporul, 1926, No. 81

*

Vorbe, vorbe, vorbe

*

Se-ntinde a-nserării-nfiorare

În neguri învelită; frunze rânduri

S-aştern pe jos.

Şi dureros

Te-apasă-un dor; şi-n creier gânduri

Diforme se zdrobesc fără-ncetare.

*

Şi toate par a întreba de tine:

„La ce-s făcute viaţa, moartea, dorul?”,

Dar ce răspuns

Crezi că-i de-ajuns?

Sau poate omul să străbată norul

Ce-i înveleşte zările senine?

*

Când te-ai simţit purtat de-aripi uşoare

Spre înălţimi, atunci credeai

Un zeu că eşti,

Şi că pluteşti

Spre alte lumi şi tot mai sus voiai

Şi nu vedeai nimica decât soare.

*

Ce-s oamenii ce nu ştiu să se avânte?

„Ca orbii pipăiesc numai prin noapte!”

Te-ai bucurat,

Pân-ai aflat

Că eşti şi tu un om şi toate, toate

Câte-ai dorit, sunt doruri fără minte.

*

Şi cu încetul te-ai convins că viaţa

E-o luptă cu dureri şi doruri seci.

Precum pe mare

Fără-ncetare

Cresc valuri, fierb zdrobindu-se din veci

Fără-a se nimici; cu timpul faţa

*

De june-ncrezător devine pală:

„Cătând, dar, fericirea unde-o aflu?”

Şi te-ndoieşti,

Chiar de trăieşti:

„O viaţă de dureri e-al morţii suflu.

Ea ne-amăgeşte-ntruna şi ne-nşeală”.

*

Când vezi cum cade frunza tristă, rece,

Te-ntrebi: ce urmează, viaţa de-i sfârşită?

Şi-ai vrea să fii

Printre cei vii.

Eternităţi, vrei, viaţă fericită.

Vrei ca izvoru-i veşnic să nu sece.

*

Dar vai, tu simţi că-aice, pe pământ,

De ai trăi cât stânca de granit,

Cât ape curg,

Şi în amurg

Zefirul lin adie în şoptit,

N-ajungi să-ţi împlineşti măiestru-ţi gând,

*

Dar simţi aşa, de-odat’, un dor nebun,

Când vezi că-i pe sfârşite viaţa ta:

În veci de-a fi,

Chiar de-ar veni

Grozava moarte-n faţă a-ţi sufla:

„Nu mor, chiar cruci la capul meu de pun!”.

*

De n-ai crezut, o viaţă, în nimic

Decât în tine: în zei acuma crezi.

Şi astfel mori

Fără flori.

Şi ce urmează-apoi tu nu mai vezi

Şi nici n-auzi apoi ce alţii zic,

*

Şi nici nu simţi cum viscolul se zbate

Pe-al tău mormânt, cum plânge, râde, joacă,

Iar unii zic

Că eşti nimic,

Iar alţii că viaţa-n veci nu seacă…

Dar, fără înţeles, sunt vorbe toate, toate.

 

Poporul, 1926, nr. 82.

*

Devenire

*

Căzu din soare-un bulgăre de foc

Spre recele pământ; din el ţâşni

Lumină şi căldură. Şi-ncolţi

Viaţă roditoare pe-acel loc.

*

Şi începu în cercuri a roti

Lumina ei. Părea un tainic joc

Ce Prometeu îl iscodi: mijloc

Dibaci o lume-ntreagă de-a-nnoi.

*

Iar un cărbune arzător căzu

Şi-n lutul meu; din flacăra aprinsă

Se plăzmuiră doruri şi dureri,

*

Titanice simţiri, gândiri şi vreri

Şi-a-nchipuirii taină necuprinsă

Din focul veşnic sufletu-mi născu.

 

Spectatorul, Cernăuţi, 1927, No. 1

*

Mi-aduc aminte

* 

Mi-aduc aminte cum stăteam la malul mării;

Cu ochii-nchişi eu măsurăm albastrul zării

Şi valuri după valuri de-argint veneau

Şi-n mine, unul după altul, se frângeau.

*

Ştiam că ele vin la mine de departe:

De unde cerul de pământuri se desparte,

Şi-aduc din veci pe creasta lor şi nor şi soare,

Şi-a stelelor surori luciri mistuitoare.

*

Mi-aduc aminte cum stăteam la malul mării

Şi-n mine se frângea dogoarea înserării.

O, valuri de argint, în voi e Dumnezeu;

El cântă-n voi şi voi în El cântaţi mereu.

*

Se oglindesc în voi pământ şi ceruri, toate,

În voi e visul meu şi gândul ce socoate,

Şi de vă cânt pe voi, voi doar cântaţi în mine,

Cântaţi-mi deci mereu din harpe cristaline!…

Spectator, 1928. No. 2


Comments are closed