Vasile Alecsandri: Altarul mănăstirii Putna | Dragusanul.ro

Vasile Alecsandri: Altarul mănăstirii Putna

*Alecsandri Vasile (1)

Vasile Alecsandri nu a participat la serbarea de la Putna, din vara anului 1871, preferând să stea deoparte, alături de prietenul său Alecu Hurmuzachi, la Cernăuţi. Crease o legendă, “Altarul mănăstirii Putna”, după moda impusă de Asaki, pentru că românii nu de adevăruri şi de implicări aveau şi  au nevoie, ci de legende, de exagerări patriotarde, pe care o trimisese altui prieten al său, Iosif Vulcan.

*

Întors la Iaşi, pe când Ioan Slavici rămăsese gaj, la Putna, iar Mihai Eminescu alergase în Moldova, ca să strângă banii necesari achitării datoriilor, Vasile Alecsandri a avut, totuşi, zvâcnetul de nobleţe, de a pune bani, la rugămintea lui Eminescu, pentru ca Ioan Slavici să poată frecventa următorul an universitar.

*

Nu aveam ştiinţă despre un astfel de Eminescu. El, veşnicul sărac şi de necitit pentru alţii, să caute bani pentru singurul tânăr român, care nu-i înşelase aşteptările, Ioan Slavici.

*

Mărturiile lui Slavici, pe care le-am găsit după zece ani de căutare (ştiam despre reproducerea lor în “Convorbiri Literare”, nu şi în “Tribuna”, unde le-am găsit întâmplător, ca să vi le pot oferi, cândva, vegheate de coperţile unei cărţi), îmi confirmă imaginea unei Bucovina pe care o intuisem şi care nu diferă mult de cea de astăzi. Dar haideţi, mai bine, să ne întoarcem la legenda lui Alecsandri!

*

*

Domnul Ştefan, viteaz mare,

     Ce-a dat groaza prin păgâni,

Locaş sfânt creştinătăţii

     Astăzi vrea să facă dar

Şi, pe malurile Putnei,

     Cu vitejii săi români,

Însuşi merge, să aleagă

     Locul sfântului altar.

*

Mare, obştea îl urmează

     Şi pe vale se lăţeşte

Precum aburii pe baltă

     Când lumina asfinţeşte…

*

Căpitani, ostaşi cu zale

     Şi cu paloşe de fier,

Pe-ai lor cai sirepi stau mândri,

     Ca la semnul de război,

Românescul steag de fală

     Fâlfâie falnic în cer…

Buciumul buieşte-n munte,

     Sună valea de cimpoi…

*

Iată că, lâng-o movilă,

     Domnul Ştefan s-a oprit!

Totul tace, ochii ţintă,

     Stă poporul neclintit.

Trei ostaşi, cu arce-n mână,

     Pe movilă-acum se urcă:

Doi, ca zimbrul, ageri, mândri,

     Nalţi ca bradul de la munte,

Pe-ai lor umeri poartă glugă,

La brâu, paloş, şi pe frunte

Cu-a lor lungi şi negre plete

     Se coboară-o neagră ţurcă.

*

Ei adesea, cu-a lor săgeta,

     Repezită sus, în nor,

Printr-a fulgerelor focuri

     Oprit-au vulturii-n zbor.

*

Multe fiare din cei codri,

     Mulţi duşmani mişei, semeţi,

Drept în inimi, drept în frunte,

     Au simţit a lor săgeţi,

Căci ei sunt arcaşii vrednici

     Ai lui Ştefan, Domnul Mare,

Ce-şi găteşte-acum săgeata

     S-o arunce-n depărtare.

*

„Copii, trageţi! Eu vreau, astăzi,

     Să mă-ntrec în arc cu voi!!,

Astfel zice domnul Ştefan,

     Iar voinicii, amândoi,

*

Se plec, arcele-şi încoardă….

     Trag!… Săgeţile lor zboară,

Spintecă repede vântul,

     Ce dă foc şi vâjâieşte,

Se tot duc, se duc ca gândul

     Şi-abia ochiul le zăreşte,

Pe câmp, departe, departe,

     Locul unde se coboară.

*

„Ura!”-n ceruri se ridică!…

     Urlă dealul, clocoteşte!

„Să trăiţi copii!, le zice

     Ştefan, ce-acum se găteşte.

*

Zbârnâia coarda din arcui-i:

     Săgeata fulgera-n vânt…

Piere ! Trece mai departe

Şi-ntr-un paltin vechi s-a-nfrânt.

*

„Acolo fi-va altarul!”,

     Strigă falnicul monarh,

Ce se-nchină şi se pleacă

     Pe războinicul său arc.

„Să trăiască Domnul Ştefan!”,

     Mii de glasuri îi urează,

Iar poporul, jos, pe vale,

     Umilit îngenunchează!

 *

(Familia, Anul VII, Nr. 33, 15/27 august 1871)


Comments are closed