V. I. Palade, 1871: O excursiune la Suceava (V) | Dragusanul.ro

V. I. Palade, 1871: O excursiune la Suceava (V)

Suceava, mănăstirea Zamca – de Rudolf Bernt

 

Zamca.

 

Din centrul oraşului, suindu-te drept spre apus, trecând prin suburbia armenească, dai întâi de biserica Sf. Cruce (acum armenească), apoi de biserica Sf. Simeon (acum armenească), şi, de acolo, înainte, până la poarta din sus a oraşului, apoi prin drumul din ţărână, ce începe de aci, ţi ajungi la Zamca.

 

Zamca, în slavonă, după cum spun cu­noscătorii acestei limbi, înseamnă, tot aşa de bine, cetate, intrare sau cheia unei poziţiuni. Zamca apăra oraşul mai cu seamă dinspre leşi şi tătari; Cetatea apăra dinspre turci.

 

Faţă de poloni, românii ridicau pretenţii asupra Pocuţiei şi bântuiau necontenit provinciile lor orientale, fiind mai deseori ei acasă la poloni, decât polonii la români; de Turci, însă, numai se apărau, ba încă, pentru a căpăta un mic ajutor, spre a respinge năvălirile acestora, Ştefan cel Mare merge până la a se umili la poloni!

 

Tătarii sunt hoţi de-a călare; pentru pradă, ei fug ca fulgerului peste ţări întregi, dar nu stau la luptă decât alăturea cu turcii. Ar­mată grea, tunuri, ei nu au: călărime, atâta tot, şi călărimea cea mai bună nu urcă un munte drept.

 

Un pătrat, încunjurat cu ziduri mult mai groase decât la zidurile vechi ale mănăstirilor, ziduri cu metereze pentru flinte, apărate din toate părţile cu şanţuri adânci, înaintea cărora se aflau valuri de pământ largi şi înalte ca şi zidurile, în fiecare colţ al valurilor, câte unu turn de pământ, în forma turnurilor din Ce­tate, cu periferia mult mai largă, dar puţin mai înalte decât valurile, iaca Zamca, cum o vedem astăzi.

 

Ca compliment al întăririlor ei, mai găsim, în zidul apusean (cel cu privirea la Şcheia), drept la mijloc, un turn lungăreţ, oblu, în formă de biserică ordinară; pe dedesubt, poarta; pe de laturile porţii, odăi de locuit; iar in catul de  deasupra, biserica, în trei compartimente (unul, spre miazănoapte – altar, cel din mijloc – intrare, al treilea, fără destinaţiune), cu metereze de flintă şi de tunuri, şi cu ochiuri de observaţiune; în zidul dinspre răsărit, şi anume în colţul cel mai dinspre răsărit, un alt turn, pătrat: dedesubt – poarta (acum, partea dinspre oraş este astupată); deasupra – altar; şi mai deasupra – loc de unde se vede, peste câmpie şi oraş, în toate părţile, în mare depărtare; în curtea Zamcei, în mijloc, pe o linie perpendiculară pe lungimile turnurilor – o biserică, numită acuma Sf. Acsenti; lipite de zidurile încunjurătoare cur­ţii, găsim urmele zidurilor şi temeliile care formau încăperile cetăţii.

 

Turnul dinspre oraş (cel pătrat) punea deci în comunicaţiune oraşul cu Zamca; tur­nul dinspre Şcheia lăsa trecere iute ostaşilor din Zamca, atunci când voiau să facă ieşiri în contra duşmanului.

 

Zidurile, turnurile, biserica, valurile sunt mai mult sau mai puţin depline şi bine conser­vate. Numai că în zidul dinspre miazăzi, care dă în faţa potecii ce aduce din valea din Şche­ia, în faţa Cetăţii, se văd multe cârpituri, ceea ce presupune că el a suferit mai multe bătăi.

 

 

Zamca de demult este biserică armenească. Însă, de când? Trei tradiţiuni îşi fac război în această privinţă; tradiţiunea armenească, tradiţiunea des­pre Sobieski şi tradiţiunea românească.

 

Tradiţiunea armenească pretinde că trei fraţi armeni, Iacob, Acsenti şi Grigori, au cumpărat locul cetăţii şi au zidit cel dintâi frate, biserica dinspre Şcheia, numind-o Sf. Iocab; cel de-al doilea, biserica mare din curte, numind-o Sf. Ac­senti; şi cel de-al treilea, biserica-turn, dinspre oraş, numind-o Sf. Grigori Luminătorul; şi aceasta, la 1606!

 

Totul ar fi fost de minune potrivit, fără această recentă dată. Dar, după tradiţiunea românească, Sf. Iacob e vechea Adormire a Maicii Domnului; Sf. Ac­senti e vechea Sf. Paraschiva; şi Sf. Grigori Luminătorul e poarta şi turnul cel mare al Cetăţii. Dar Sf. Iacob, ca şi Sf Acsenti, au un stil arhitectonic vechi, mai vechi decât în cel al bisericilor Ştefaniene: ornamentul cu cărămizi smălţuite, care chiar la biserica Sf. Ioan din Piatra, a lui Ştefan cel Mare este rudimentar şi ornamentul cu colaci de piatră împleticiţi este tot ceea ce avem mai rudimentar în acest gen. Sf. Ac­senti este în compartimente pentru bărbaţi şi femei, ca în toate bisericile Ştefaniene; ba, încă, compartimentul femeilor e despărţit de al bărbaţilor prin o uşă în stânca cioplită, identică cu aceea de la veşmântaria Sf. Ioan cel Nou. Ba, şi mai mult, în ornamentaţiunea acestei uşi, anume în dreptunghi, vedem două flori de lis, iar în cele două trapeze de pe de laturi, câte o roză, însemne Ştefaniene, pe care nu le vedem la uşa veşmântariei!

 

Să fi fost amintirea lui Ştefan cel Mare mai scumpă în inima armenilor, în 1606, decât feciorului şi nepotului său, îndată după moartea sa? Apoi, icoanele, cele zugrăvite pe pereţi, ca şi cele zugrăvite pe lemn, atât din Sf. Iacob, cât şi din Sf. Acsenti, sunt icoane şi sfinţi româneşti, şi numai restaurarea şi inscripţiunea lor sunt armeneşti: ba încă şi acestea lipsesc catapitesmei Sf. Paraschiva, care se conservă în biserica St. Grigori!

 

De altminteri, dacă cei trei fraţi aveau atâta zel religios şi atâta avuţie, pentru ce le-ar fi irosit ei în aceste ziduri, şanţuri, valuri, străine sentimentului lor principal ? Oare, atraşi de acest sentiment, nu le-ar fi întrebuinţat mai bine spre facerea unora biserici nu aşa prea din cale-afară buccii? Nici stil, nici pictura, nici zidăria, nici întăriri, nimica nu ne spune că aci, din capul locului a fost numai biserica, şi încă biserica din 1606.

 

Tradiţiunea despre Sobieski pretinde că Sobieski a găsit, la Zamca, numai biserica  armenească, încunjurată cu ziduri, şi că, şezând în ea, câtva timp, a pus de i-a făcut şanţurile şi valurile de pământ, cu turnurile lor. Oştile lui Sobieski de trei ori au făcut incursiuni în Moldova: în 1687, în 1689 şi în 1691. În des­crierea Sf. Ioan cel Nou, arătarăm în ce condiţiune a urmat trecerea lui Sobieski prin Suceava, în 1687. În retragerea sa precipitată, el avu timp să ridice nişte odoare şi avuţie; dar era departe să-i îngăduie timpul să facă nişte întărituri, care, în oricare caz, ar fi fost în contra lui. Să vedem în ce condiţiuni s-au petrecut invaziunile lui în Moldova din 1639 şi 1691. Iată o schiţă istorică, datorată tot domnului Lambrior, care va putea să faciliteze desluşirea adevărului:

 

Şerban Cantacuzin, Domnul Munteniei, se înţelesese cu creştinătatea în contra turcilor. Cantemir (Constantin Cantemir – n. n.), care se făcuse Domn prin stăruinţele lui Şerban, în faţă cu îndemnările se­crete ale acestuia de a intra şi el în această înţelegere, la început promisese, dar, când veni momentul, nu se mişcă; căci el avea ostatec la turci pe însuşi fiul său Antioh. Aşa, când So­bieski trecu în Moldova, crezând că va avea pe Cantemir aliat, acesta fugi, din Iaşi, în tabăra turcilor. Aceasta înlesni pe Cantemir să scape ţara numai cu oştile române din Moldova de bandele de hoţi poloni, pe care Sobieski le revărsa asupra Moldovei. Drept răzbunare, Şerban cău­tă, prin intrigi la turci, să răstoarne pe Cantemir din Domnie, dar nu izbuti, căci îl cuprinse moartea (1688).

 

În locul lui Şerban, veni Domn Constantin Brâncoveanu, cu care nu se stinse ne-amiciţiile dintre domni, care necontenit erau alimentate de fraţii Cupăreşti. Întâii ani ai domniei lui Brâncoveanu se înseamnă prin invaziunea nemţilor in Muntenia; boierii sfătuiră să le închine ţara, dar Brâncoveanu n-a primit, ci a trăgănat lucrurile, până ce veniră oştile turceşti, di­naintea cărora fugiră nemţii.

 

În anul al doilea al domniei lui Brâncovea­nu (1689), ambii domni români, din ordinul Sul­tanului, trecură cu oştile lor în Ungaria, ca să aşeze la Domnie pe Tekely, dar nu izbutiră. În acest timp, în Moldova, leşii şi-au aşezat oaste la Zvancea (nu trebuie confundată cu Zamca), făcând ocop (şanţ) din sus de Zvancea, şi în cetatea Soroca, şi au ocupat tot ţinutul Cernăuţilor, făcând, în câteva locuri, parcane, unde au aşezat oaste de joimiri moldo­veni şi leşi.

 

Alungat din nou, Sobieski intră pentru a treia oară în Moldova, la 1691, şi, după ce a prădat mai multe locuri, către tomnă s-a întors, lăsând oaste cu proviziuni în Cetatea Neamţ, în Suceava, în Mănăstirea Armenească, Câmpulung, Hangul şi Secul, zice Neculce, pe care localităţi Cantemir a încercat să le scoată din mâi­nile oştirilor leşeşti, dar nu a putut.

 

Leşii, aşezându-se în Mănăstirea Armenească, pe iarnă, desigur căutară a se întări cât mai bine în această poziţiune, şi poate acestei epoci trebuie să atribuim cârpiturile zidului dinspre miazăti, pe care le amenintirăm mai la început. Cronicarul însă nu ne vorbeşte nici de şanţuri, nici de valuri construite sau reparate de ei.

 

Iată cum Părintele Grigorovici armonizează toate aceste trei tradiţiuni: Zamca, din vechi, a fost a doua cetate tare a Sucevei, dar, după vremuri, slăbind stăpânirea ţării, Zamca, la fel ca şi Sf. Simeon, ca şi Sf. Cruce, ca şi alte mul­te locaşe sfinte româneşti (menţionarăm chiar la început biserica armeană şi cea rusească din centrul oraşului), căzând în părăsire, s-au dat, din lăcomie bănească, de domnii venetici, cu învoirea mitropoliţilor, în stăpânirea armenilor bogaţi, care le prefăcură în biserici armene. Sfinţia sa mi-a promis chiar că îmi va da, îndată ce-i va fi la îndemână, notiţe sau copia de pe un hrisov a mitropolitului Teofil, prin care se trecură în stăpânirea unor armeni trei biserici părăsite, drept 600 galbeni! Şi poate că, între aceşti armeni, să fi fost şi cei trei fraţi, Iacob, Grigori şi Acsenti, care, din cele trei biserici, luară Zamca şi, restaurând bisericile şi turnul ei, le prefăcură în biserici arme­neşti, cu hramurile sfinţilor de aceleaşi numiri cu ei, de la care epocă Zamca se cunoaşte sub numi­rea de Biserica Armenească, şi Sobieski, apreciind însemnătatea ei strategică, o repară şi-şi aşeză în ea trupele sale, ca să ierneze în ea iarna din 1691.

 

Dar Zamca a trebuit să fie una din cetăţile tari ale Sucevei cu mult înainte de epoca Ştefaniană; sub Ştefan cel Mare, ea capătă o restau­rare şi o întărire mai mult, după cum se vede din uşa în piatră cioplită, din turnul Sf. Acsenti, În afara bisericii acesteia, deasupra uşii de la pridvor, a fost o piatră monumentală, care, la o restaurare de mai curând (sub stăpânirea armenească), s-a înlocuit cu o lespede mormântală, de nu mă înşel.

 


Comments are closed