V. I. Palade, 1871: O excursiune la Suceava (II) | Dragusanul.ro

V. I. Palade, 1871: O excursiune la Suceava (II)

Suceava, biserica Mănăstirii Sf. Ioan – de Rudolf Bernt

Sfântul Ioan Cel Nou

 

Se numeşte astfel numai pentru că în această biserică sunt depuse moaştele sfântului cu asemenea numire. Hramul adevărat al ei este Sfântul Gheorghe, patronul Moldovei, şi a fost Mitropolia Nouă a Sucevei.

 

Intrarea în mănăstire se face pe sub turnul-clopotniţă, ce vine spre răsărit-miazănoapte. Turnul este pătrat, cu un acoperământ înalt foarte ascuţit. În partea din afară a turnului, deasupra arcadei porticului, se vede o piatră-marcă, purtând săpat în ea, capul de zimbru cu steaua între coarne. Sub această piatră se vede locul unei alteia, care a putut cuprinde o inscripţiune.

 

Intrând în curtea Mănăstirii, vezi îndată, la stânga, un rând de chilii, ce se întind până în fund; la dreapta, cam de pe la jumătatea zidului, încep alte chilii; şi în fundul, între aceste două rânduri de chilii, se vede un al treilea rând de chilii, în care, în capătul mai de la dreapta, sunt şi chiliile egumenului. În mijlocul acestor trei rânduri de chilii se află biserica, cu altarul cam înspre dreapta şi în linie cu capătul dinspre poartă al chiliilor din dreapta.

 

Intrarea în biserică se face prin trei uşi, două faţă în faţă, pentru bărbaţi, în capătul din dreapta (cea din fund răspunde drept la uşa de intrare în casele egumeneşti); şi o a treia (în partea din fund) dă în pridvor, pe unde este intrarea pentru femei.

 

În capătul dinspre turn al chiliilor din stânga, se află o clădire veche ca şi biserica, com­pusă din trei compartimente, ce comunică între ele una din alta, clădire în care se intră din curte, prin o singură intrare, lucrată în stâncă cioplită, cu două rânduri paralele de bete decorative, care, împleticindu-se deasupra, determină o în­cununare în trei compartimente: cel din mijloc, un dreptunghi; celelalte două, deasupra usciorilor, în formă de trapeze. Această piatră îşi are importanţa sa, prin iden­titatea ei cu o alta, ce se găseşte în biserica Sf. Acsenti (Sf. Paraschiva, după tradiţiunea românească) din Zamca, despre care vom vorbi la locul său.

 

Clădirea aceasta de la Sf. Ioan cel Nou, des­crisă mai sus, a fost, din vechi, vestmântaria bisericii şi locul de păstrare a odoarelor ei. Astăzi ea are, pe o scară din nenorocire necom­parabilă, o destinaţiune cam analogă.

 

Biserica se compune din altar, după care urmează imediat compartimentul pentru bărbaţi, apoi compartimentul pentru femei (ce stă în comunicaţiune cu compartimentul pentru băr­baţi prin o arcadă), şi, în fine, pridvorul.

 

În alcovul din dreapta (privind spre altar) se află aşezat sicriulu cu moaştele Sf. Ioan cel Nou, sub unu baldachin, care ascunde, în dosul său, trei sau patru portrete al ctitorilor, restaura­te mai din vechi, portrete care abia se zăresc şi care se cred a fi: al Doamnei lui Bogdan Vodă, al lui Bogdan Vodă şi al lui Ştefăniţă Vodă.

 

În partea opusă, pe zidul arcadei despărţitoare compartimentelor pentru bărbaţi şi femei, se găseşte portretul mitropolitului Dositei, cu o inscripţiune în jos, arătând pe scurt biografia sfântului, muncile sale, locurile pe unde au nemernicit moaştele sale şi anul aducerii lor în Suceava.

 

Din zugrăveala de dinafară a bisericii a mai rămas numai pe partea de jos, dinspre chiliile egumeneşti; iar pe dinăuntru, zugrăveala este conservată mai cu totul. Guvernul austriacu ar fi dat ordin pentru conservarea res­tului din zugrăviturele din afară.

 

În curte, între intrarea dinspre altar şi între intrarea în chiliile egumeneşti, se află o cruce, dinaintea căreia stă aşezată o piatră de mar­mură, ca piatră mormântală, dar care, în realitate, trebuie să fie piatră monumentală, căci în jurulu ei şi în mijlocul ei am văzut o inscripţiune slavonă, în care, între altele, am cetit cuvin­tele Io … Voevod. Îmi promisesem a imita scriptura puţin ştearsă a acestei pietre mai pe urmă, dar îmi lipsi timpul.

 

De această biserică se leagă cele mai plăcute şi edificatoare suvenire istorice şi religioase ale românilor. Ea a fost anume zidită pentru a conţine moaşele Sf. Ioan cel Nou, (care, aduse de Alexandru cel Bun, până la terminarea acesteia, stătură în biserica Mirăuţi) şi fu înzestrată domneşte de către iluştrii săi fundatori şi ctitori, cu moşii, odoare şi vestminte bogate. După mutarea capitalei în Iaşi, moaştele Sf. Ioan se aşezară în vechea Mitropolie a Iaşilor (Sf. Neculai cel Bogat, biserică zidită de Ştefan cel Mare).

 

În timpul domniei a doua a lui Dimitrie Cantacuzin şi a domniei lui Constantin Cantemir ţara era necontenit bântuită de leşi, căci ne-amiciţiile între ei şi turci nu încetaseră de la asediul Vienei (1683), şi Sobieski era supărat pe moldoveni, că nu-l ajutaseră în contra turcilor. Ţara de Sus mai că se golise de omeni, din cauza acestor prădători. Bravul hatman al oştirilor româneşti, Velicico, fratele lui Miron Costin, în zadar căută să pună capăt acestei invaziuni, care acuma începuse a ameninţa chiar şi Iaşul scaunelor Domniei. El avea prea puţine oştiri, spre a putea ţine piept armatei per­manente polone. A trebuit să vină în ajutorul românilor Soliman Paşa, Seraschieriul, care, împreună cu domnii români (Şerban Cantacuzin şi Costantin Cantemir), alungă pe poloni. Războiul frumos, cum îi zice Neculce, avu loc la satul Boian, în care Cantemir făcu minuni de vitejie şi unde gloria armelor rămase pe partea românilor.

 

Dar în anul următor, 1687, polonii căutară a-şi răzbuna învingerea suferită şi Sobieski intră în ţară cu toată puterea sa. El ajunse, prădând în toate părţile, până la Iaşi, de acolo se îndreptă spre Prut până la satul Pagul, dar în vedere cu mulţimea oştilor turceşti, ce se îndreptau în contra-i, se retrase spre Iaşi, de unde, după ce prădă Mitropolia de odoarele şi documentele ţării, ridică pe mitropolitul Dositei, care luă cu sine, de la Mitropolie, moaştele Sf. Ioan, „fiind vremile turburate şi temându-se nu cumva să se pricinuiască pieirea desăvârşită a Moldovei, şi să se risipească acele lucruri la nemuri străine” (Jalba părţii bisericeşti şi politiceşti din 5 decembrie 1769, către Ecaterina Alexievici, Arhiva Românească, Iaşi 1860, p. 159 şi următoarele).

 

Sobieski, ducându-se în Polonia, moaştele, odoarele şi toate documentele le aşeză în o mănăstire din oraşul său Jalkfa (Joltva), cum spune Neculce. Aicea, la Jalkfa, regele Sobieski puse pe mitropolitul Dositei să se îmbrace în vestmintele şi odoarele Mitropoliei, de făcu serviciul divin în zilele mari, după ceremonialul ţării noastre, în admiraţiunea tuturor polonilor.

 

Moaştele ni se reînturnară mai pe urmă, în puterea unui tratat survenit între turci şi poloni, după jalba boierilor moldoveni, citată mai sus, dar polonii, cu toate provocările românilor la împlinirea fidelă a tratatului, care-i obliga şi la înapoierea în totul a odoarelor şi hrisoavelor răpite în 1687, odată cu ridicarea moaşelor, nu le înapoiară, pretextând că sau s-au pierdut, sau că le-au încredinţat, spre aducere, unora sau altora.

 

Cu mutarea capitalei Moldovei, de către Lăpuşneanu Vodă, din Suceava, în Iaşi, şi Mitropolia ţării din „Mitropolia Sucevei si Moldovei şi Exarhat al Plaiurilor”, trecu în Mitropolia Moldovei şi Sucevei şi Exarhat al Plaiurilor. Tot atunci, biserica Sf. Ioan cel Nou, Mitropolia Sucevei, se declară mitoc al Mitropoliei din Iaşi, iar proprietăţile ei se declarară averi ale Mitropoliei de Iaşi.

Trecerea Bucovinei la nemţi nu putu să sur­pe Mitropoliei de Iaşi acest drept de proprie­tate, şi tocmai pentru aceea mănăstirea Sf. Ioan cel Nou este singura biserică a Bucovinei care a mai rămas sub patronatul direct al Mitro­poliei din Iaşi, iar după secularizarea averilor chinovieşti, sub patronatul guvernului român.

 

Cu toate împotrivirile ce, câteodată, guvernul austriac le-a făcut pentru recunoaşterea de egumeni ai Sf. Ioan cel Nou pe cei numiţi de Mitropolia de Iaşi, se poate totuşi zice că, de la 1777 şi până astăzi, această biserică a fost mai tot timpul sub îngrijirea egumenilor numiţi de Mitropolia ţării; chiar actualul egumen, prea cuviosul şi prea venerabilul Arhimandrit Darie, care de 30 ani este îngrijitorul mănăstirii, are numirea sa de la Mitropolia Iaşilor.

Însă, în perioada deşteptării noastre naţionale, atât mitropoliţii, cât şi guvernul ţării, neglijaseră cu desăvârşire îngrijirea acestei biserici, aşa încât ea ajunse mai a ameninţa complecta ruinare.

 

Guvernele din 1869 şi 1870, sub pretextul unor promisiuni de modestă reparaţiune, prin comisiunile lor la faţa locului şi prin corespondenţele lor, făcură atâta vuiet, încât deşteptară în cel mai înalt grad susceptibilita­tea guvernului local şi acesta caută, acum, mai mult decât oricând, înlesnind o păcătoasă reparaţiune, să ridice guvernului român cu desăvârşire acest drept de patronat. Spiritul de birocraţie şi zgârcenie în chestiunile cele mari se vede că e ursit a ne fi în toate fatal.

 

(Palade, V. I, O excursiune la Suceava / 17 şi 18 august 1871, Iaşi 1871)

 

N.N.: Deşi mi-ar fi mai simplu să răspândesc lucrarea lui V. I. Palade în format electronic, aceasta nu ar folosi la nimic, pentru că e scrisă în grafia latinistă, extrem de greoaie la lectură şi la înţelegere. Aşa că nu-mi rămâne decât să o retranscriu în grafie fonetică, dacă vreau să o retrezesc la viaţă.