Ursele, malăncile şi urşii de paie | Dragusanul.ro

Ursele, malăncile şi urşii de paie

Constelaţia Mamă

Constelaţia Mamă

*

Jocurile cu măşti din cadrul datinilor de iarnă nu înseamnă, aşa cum se ştie, ritualuri „pentru alungarea spiritelor rele”, ci o depersonalizare a celor patru tipuri de hore ritualice, două solstiţiale şi două echinocţiale, din vechime, prin care strămoşii neamurilor pământeşti omagiau constelaţiile cereşti fundamentale, numite şi „Constelaţiile Mamă” („Ursa Mare a fost prima Strămoaşă (Marea Mamă) între constelaţiile nordice”[1]), pentru că, „pe atunci, Stăpânul Universului a fost în Pădurea celor şapte comori şi în Palatul celor cinci luminători. El a fost însoţit de numărul infinit al celor sfinte, care radiază lumină infinită, iluminând numărului infinit de lumi, observând numărul infinit de fiinţe vii, care suferă de durere infinită şi griji”[2]. Pe atunci, când se considera că „toate lucrurile revin la Unu”[3] şi când se stăruia în îndemnul „priveşte Calea Cerului, aderă la mişcarea astrelor – aceasta e totul… Natura cerului este în om, inima omului este cheia”[4], pentru că „natura morală a Cerului este omul: mintea omului întruchipează forţa motrice; Principiul Cerului fiind stabilit, destinul omului este fix”[5], Ursa Mare şi Ursa Mică, numite la români, printr-o reminiscenţă scitică, mărturisită de Herodot, şi Carul Mare şi Carul Mic, însemnau reperele fundamentale ale conştientizării Timpului, prin Datină, deci prin religia care a existat de „la începuturile neamului omenesc” şi pe care Iisus Hristos a revoluţionat-o, printr-o adevărată revoltă cosmică, spulberând, cumva, importanţa Timpului – reper al efemerităţii în necuprinsul veşniciei, văzută ca o a doua naştere, cea adevărată, pentru că, aşa cum scria Augustin, „ceea ce, în prezent, se numeşte religie creştină a existat la cei vechi şi nu era absentă la începuturile neamului omenesc, până la apariţia lui Hristos întrupat, după care religia adevărată, care era deja prezentă, a primit numele de religie creştină”. Şi mai exista un principiu, preluat splendid de creştinism, conform căruia, ca şi în icoanele fundamentale ale creştinismului, „în această întâlnire a Fiului şi a Mamei, Divinitatea şi Energia Necreate se vor întoarce la rădăcină şi se vor combina în Adevărul original”[6].

*

Primul mit astronomic al omenirii, cel al Ursei Mari

Primul mit astronomic al omenirii, cel al Ursei Mari

*

Ştiu că repetatele trimiteri la texte sacre din alte culturi, dar toate anterioare „Bibliei”, nedumeresc pe unii şi revoltă pe alţii, şi mai ales pe adepţii „contaminărilor folclorice” adică a împrumuturilor de elemente mitice între neamurile pământeşti, deşi toate cărţile religioase ale pământenilor nu sunt decât degenerescenţe şi adaptări instituţionale ale Cărţii Iniţiale, ale Datinii, în care „legile se cântau, ca să nu se uite”, cum spunea Aristotel şi nu numai. Iar cartea sacră iniţială impune, în toate culturile lumii, celebrarea Ursei Mari, iar în unele chiar şi ale Ursei Mici, drept aliate ale moşilor din civilizaţiile polară şi boreală în confruntarea cu Timpul, cele două civilizaţii primordiale, inclusiv cea egipteană, ca urmaşă a civilizaţiei boreale, locuind „pământul de sub Urse” şi mărturisind, la unison, că „timpul a fost ţinut, pentru prima dată, în Egipt, iar anul începea atunci când coada Ursei Mari arăta Sudul… Timpul Ursei Mari a fost stelar. A urmat timpul lunar sau lunar-stelar, cu douăsprezece luni de câte treisprezece zile, fiecare cu câte cinci zile adăugate de Zeiţa Lună”[7].

*

Ritualul populaţiei Ainu, omagiind Timpul şi Ţinutul Ursei Mari

Ritualul populaţiei Ainu, omagiind Timpul şi Ţinutul Ursei Mari

*

„Privind la diferite populaţii, din diferite părţi ale lumii, toate având aceleaşi ceremonii totemice, aceleaşi semne şi simboluri, aceleaşi exprimări în artă, se poate concluziona o origine comună”[8], în planul metafizic, nu neapărat în cel etnic, iar ceremoniile închinate Ursei Mari, prezente la toate civilizaţiile vechi, inclusiv în Datina pe care, în mod miraculos, o moştenim, reprezintă o probă de necontestat a observaţiei lui Churchward, din moment ce „Ursa Mare a fost Mama ciclurilor de vreme… A fost ceasul pentru rotaţia Soarelui, în jurul Polului, în 24 de ore, şi a fost reperul pentru cele patru anotimpuri ale anului”, iar „chinezii spun: Atunci când coada Ursei Mari arată răsăritul, e primăvară; când arată sudul, e vară; când arată apusul, e toamnă; când arată nordul, e iarnă”[9].

*

Flutur Malanca Mihoveni 6

*

Există, şi în Strabon, o mărturie suficient de difuză, ca să fi fost trecută, în general, cu vederea: „Păstorii hyperborei, spune Pausaniae, au întemeiat Templul lui Apollo din Delphi; ei trimit, în tot anul, daruri la Delos din fructe şi din prima lor recoltă”, dar şi „sacrificii de paie”[10]. Există, de asemenea, la populaţia Ainu, care, în traducere, se numesc „Copiii Ursei”, „copiii care au ieşit din Egipt, în vremea în care s-au conceput primul Mit lor Astronomic, cu cele şapte stele polare, rotindu-se în jurul Stelei Polare, care reprezentau şi şapte Glorii universale – cele Şapte Lumini”, care „încă practică unele dintre cele mai vechi ritualuri mitologice astronomice, având ursul (Ursa) ca principal totem”[11]. „Copiii Ursei”, Ainu, încă mai obişnuiesc să sacrifice un urs viu, dar între sacrificiile urşilor de paie, practicate şi de chinezi, şi sacrificiul real sau simbolic al unui singur urs, există o diferenţă de omagiere, urşii de paie fiind dedicaţi Ursei Mari, iar ursul, inclusiv cel din jocul ursului, Ursei Mici. La noi, prin arderea urşilor de paie şi prin ritualul Malanca, aşa cum se joacă la Mihoveni, de pildă, presupune un „rege-mag”, cu semnificaţia de Stea Polară sau de Axis Mundi, şi şapte urşi, reprezentând cele şapte stele polare ale Ursei Mari din primul Mit Astronomic al omenirii, pe când „ţiganul cu ursul” reprezintă o paştişare neroadă  după sacrificiile aduse Ursei Mici, numită la români, prin reminiscenţă scitică, nu doar Carul Mic, ci şi Plugul.

*

Ritualul populaţiei Ainu, omagiind Timpul şi Ţinutul Ursei Mari

Ritualul populaţiei Ainu, omagiind Timpul şi Ţinutul Ursei Mari

*

Ursa Mică figurează, difuz şi mitic, într-o mărturie a lui Herodot, care spune că, la sciţii cei vechi, „în ţinutul acesta, pe atunci pustiu, s-a ivit un om cu numele Targitos (Targit-Anu, adică Sfântul Cer – n. n). Părinţii acestui Targitos – spun ei, povestind lucruri cărora eu nu pot să le dau crezare, dar aşa povestesc ei – ar fi fost Zeus şi o fiică a fluviului Borystenes (Nistru – n. n.). O atare obârşie ar fi avut, deci, Targitos, iar el, la rândul lui, a avut trei fii, pe Lipoxais, pe Arpoxais şi pe Galaxis”[12]. Acesta este mitul Ursei Mici, al Plugului, pentru că feciorii Sfântului Cer au fost, pe pământurile unei fete de lângă Nistru, Lipoxais însemnând Plug de aur, dar şi pământ arat, plugar, ţăran (mitul lui Abel deci), Arpoxais însemnând Jug de aur, dar şi boi înjugaţi, dar şi crescător de vite (mitul lui Cain, deci), iar Galaxis, Proţap de aur, dar şi hoţ de vite.

*

Flutur Malanca Mihoveni 3

*

Revenind la celebrarea Ursei Mari, care se face, în Bucovina şi doar în Bucovina, prin „Malancă” (ritualurile fetei Pământului, primăvara, care se numea Maya, ca şi luna în care începea primul an nou al omenirii), aceasta înseamnă un obicei agrar, păstrat ca atare până prin secolul al XIX-lea, când feciorii obişnuiau, după strânsul recoltei, să îşi pună măşti de urşi, făcute din paie, pentru a speria fetele care se întorceau de la câmp. În fond, datina venea din vremuri străveci, toamna fiind celebrată, prin hore ritualice cu măşti şi cu ciomege, Mama Glie, deja asaltată de Şarpele Îngheţului. Tocmai de aceea, toamna, în toate civilizaţiile primordiale, se adunau „tineri necăsătoriţi şi băieţi din jurul cultului Mama Zeilor, aduşi pentru dansul în arme”[13].

*

Aglomerate în timpul solstiţial de iarnă, de către creştinism, horele ritualice solstiţiale de primăvară şi de toamnă, dar şi cele solstiţiale de vară (cu excepţia Nedeilor, între timp îmbrâncite în uitare) şi-au pierdut şi semnificaţiile, şi iniţierile, devenind elemente de circ rural, în care nu semnificaţia celebrării mai contează, ci poznele jocului şi caraghioslâcul costumaţiilor („Ai văzut, dragă, la Crasna au urşi de paie şi cu aripi de îngeri!”), pentru că nu doar prostia, ci şi „creştinismul, neputând înlătura şi extermina din uzul poporului nici calendele, precum nici cele mai multe uzanţe păgâneşti, se sili măcar a le transfera la idei creştine. Ci silinţa, măcar că foarte sinceră, a avut succes numai pe jumătate: calendele, adică colindele noastre, păstrară numeroase răsunete mitologice străvechi”[14].

*

„Poporul român, în simplitatea sa, nu s-a despărţit de legendele păstrate din vechime, nici de mitologia cea filosofică a străbunilor săi. Nici barbaria veacurilor trecute, nici năzuinţa cuceritorilor nu i le-a putut şterge din inimă, n-a putut să le încurce, să le încuscreze cu cele moderne, şi nici creştinismul n-a fost în stare să dezrădăcineze reminiscenţa ce a păstrat-o românul pentru zeii mitologiei romane. În deşert au stăruit mulţi, sub diverse pretexte, să şteargă din imaginea cea vie a românului ţăran aducerea aminte a lui Joe, Mercur, Vinere, şi de alţi zei antici, care-şi au adoraţi şi adoratoare mai ales în casele românaşilor şi ale româncelor, şi credinţa în zeii cei vechi nu o poţi dezrădăcina cu uşurinţă, şi cred că nici nu e de lipsă a o stârpi, când aceea nu e stricăcioasă.

*

Aşadar, mitologia vechilor şi mai vârtos a străbunilor noştri, care însă e încopciată cu cea a mai multor popoare, are pentru noi mai mult interes decât pentru orişicare popor european, fiindcă noi posedăm o mulţime însemnată de rămăşiţe din ea. Este sfântă datoria de a căuta acele rămăşiţe şi de a le feri de noianul timpurilor şi al uitării”[15].

*

Chestiile acestea le ştiau toţi cărturarii români de odinioară. Chiar şi Sadoveanu scria, în 1947, că toate „cântecele de stea şi cele de la piesa populară a irozilor sau vicleimului nu sunt prea vechi: sunt literatură religioasă, scrisă cândva şi intrate în circulaţie de curând”[16], „şi totuşi, această avuţie naţională românească este, azi, mai mult ca oricând mai înainte, ameninţată cu eterna înmormântare în noianul uitării”[17]. De data asta, nu doar bigotismul ne retează rădăcinile, ci mai ales penibilul savantlâc folcloric, aflat la cheremul propagandelor politice ale vremurilor noastre, în aparentă schimbare.

*


[1] Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 99

[2] Lao Tse, Texte taoiste, cartea 24, versetele 19

[3] Lao Tse, Texte taoiste, cartea 24, versetele 24

[4] Lao Tse, Texte taoiste, cartea 24, versetele 31

[5] Lao Tse, Texte taoiste, cartea 24, versetele 31

[6] Lao Tse, Texte taoiste, cartea 24, versetele 280

[7] Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 98

[8] Ibidem, p. 45

[9] Ibidem, p. 99

[10] Strabon, Geografia, XI, 6.2

[11] Legge, James, Sacred Books of the East, Oxford, 1879, p. 218

[12] Herodot, Istorii, IV, V, p. 312

[13] Strabon, Geografia, I, X, 21, p. 441

[14] Silasi, Gregoriu, Dr., Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, p. 51

[15] Roşu, Teodor, Mitologia sau cunoştinţa despre zeităţile celor vechi, în Amiculu Şcoalei, nr. 4 din 28 ianuarie 1861, p. 32

[16] Sadoveanu, Mihail, Oraţia de Anul Nou, în Scânteia, Anul XVI, Nr. 715, 1 ianuarie 1947, p. 1

[17] Silasi, Gregoriu, Dr., Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, pp. 51, 52


Comments are closed