Urmele lui Dumnezeu, prin iarbă

*

– capitolul VI al romanului “Mercenarul Negru” –

*

Notă: Revin, după multă irosire de timp, la cele două cărţi, pe care le am în lucru. Şi cred că o să rămân aici, până le voi isprăvi, după care, ostenit de amărăciunile vieţii, cred că o să-mi aştept, precum Iisus – din acest capitol, doar moartea ca pe-o speranţă.

*

Când s-a luminat de ziuă, am văzut urmele lui Dumnezeu; se furişau prin iarbă brumată, apoi dispăreau sub frunzişul arămiu, risipit de toamnă de la un capăt al altul al zării. Nu-şi mai avea sălaşul în Soare, dar psalmul rămăsese neschimbat.

– Dumnezeule, chiar şi Dumnezeu se teme!, mi-am auzit sufletul scrâşnind, înainte de a se rătăci în larmele de pe Cale.

Am privit iarăşi, dar de data asta îndelung, lumina şi sălaşul pustiit din Soare, apoi, ca în fiecare dimineaţă a vremelniciei, s-au bulucit mulţimile, înfricoşându-mă cu sălbatica lor lărmuire despre moaşte. Ca nişte moaşte s-au bulucit mulţimile pe Cale, cadenţând ciudat în epuizanta lor idolatrie. Nu era mărşăluitor, bărbat sau femeie, care să nu poarte măcar un os, căruia să i se închine cu disperată evlavie, iar planeta începu să duhnească aidoma unui cimitir cu morminte proaspete.

– Sfântă Parascheva, mântuieşte-mă, vindecă-mă!

– Sfinte Arsenie Boca, mântuieşte-mă, vindecă-mă!

– Dar Dumnezeu? Cu Dumnezeu ce se întâmplă?, întreb cu glas răguşit.

Şi nu mă aude nimeni. Doar Traian Băsescu, ivit de după colţ, grohăie a râs, iar grohăitul atrage atenţia, atunci când mor cuvintele.

– Sfinte Traian Băsescu, mântuieşte-mă, vindecă-mă!

– Sfinte Constantin Brâncoveanu, mântuieşte-mă, vindecă-mă!

– Hă-hă-hă, acela o fost mai bandit ca mine!, grohăie iar Băsescu, spre negustorul de moaşte.

*

Negustorul de moaşte şi de Dumnezeu, rotund ca un butoi cu bere, smolit la faţă de necontenitele-i întunecimi lăuntrice, abia îşi mai târâie cărnurile, care s-ar prelinge unsuros pe Cale, dacă ar pocni pe la o cusătură veşmintele-i strălucitoare de împărat al vremurilor din negura negurilor, nu-i răspunde, dar îl fulgeră cu priviri veninoase, priviri care se sprijină în cârja lui din aur masiv, cu care îmblăceşte mulţimile, până le prăbuşeşte la pământ, într-o umilinţă a târâşului care îl uimeşte chiar şi pe aprigul Traian Băsescu, bărbat energic şi care a văzut multe la viaţa lui.

– Dacă te îndură, Prea Fericite, înseamnă că şi eu am şanse să revin glorios în politică!, grohăie iar Băsescu, dar negustorul de moaşte îl ignoră, pentru că tocmai începură cuvioşii de moaşte să numere veniturile zilei, iar Prea Fericitul e bănuitor, să nu-l fure sutanele negre din preajma lui.

– Bagi ceva în campania mea, Prea Fericite?, întreabă Traian Băsescu, înainte de a dispărea în prima cârciumă din drum, ca să-şi potolească setea.

*

Negustorul de moaşte altoieşte cu sfânta-i cârjă câteva sutane întunecate, care s-ar părea că dosiseră ceva mărunţiş, iar sutanele s-au prăbuşit pe dată, risipind în colb schelete gălbui, care răzbesc, în cădere, prin pieile firave, care le adăpostiseră până mai adineauri. Înspăimântate, celelalte sutane au îngenuncheat supuse, la poalele aurite ale obezului cu cârjă, în imediata vecinătate a oaselor risipite din piei ca din nişte saci putrezi.

– Prea Fericite, mântuieşte-mă, vindecă-mă!

Un cucernic al moaştelor părăsi stolul fastuos al prea-cucernicilor şi începu să inventarieze os cu os, întregind, în sfântul registrul de inventar al celor treisprezece mii de moaşte sfinte din ţară, ba pe un sfânt, ba pe o sfântă, dar iar se buluciră mulţimile, împiedicându-se de cadavrele săvârşitelor întru Domnul sutane ale moaştelor, şi strigând, în cădere, „Aleluia!”.

– Am bani, Prea Fericite! Vinde-mi şi mie măcar o falangă!

– Dacă ai bani, le poţi săruta şi te poţi închina lor; dar numai atât!

*

Negustorul de moaşte nu vinde ciolane, ci venerări. Ca să te închini lui Dumnezeu nu ai neapărată nevoie de învoirea negustorului de Dumnezeu, dar ca să te închini moaştelor, în ziua anume stabilită pentru minuni, fără să plăteşti vamă negustorului de moaşte nu ai nici o şansă.

– Păi da, zisese obezul negustor de Dumnezeu şi de moaşte. Dacă nu stabileam eu calendarul săvârşirii minunilor în anumite orare anuale bine chibzuite, mai dădeau năvală fraierii să vă umfle sutanele cu bănet?

– Nouă?! Bisericii, Prea Fericite!, răspund sutanele mieros de acru.

Negustorul de moaşte loveşte încet, cu capătul de sus al sfintei cârje, crucea de aur de pe piept:

– Biserica e gloria lui Dumnezeu!

– Seamănă Prea Fericitul cu diavolul de pe murii bisericilor ca lacrima cu lacrima!, susură discret o sutană spre altă sutană, în vreme ce ochişori vicleni cată cu poznaşă complicitate spre „pieptul lui Dumnezeu”, în care capătul de sus al sfintei cârje încă mai loveşte delicat, dar şi cu afişată fermitate.

*

Idolatre şi năucite, mulţimile aglomerează Calea şi mărşăluiesc, mărşăluiesc spre moaşte şi morminte, în vreme ce dincolo de şanţ, în bălăriile uscate, crucea veche scârţâie dureros sub povara trupului lui Iisus, pe care nimeni nu vrea să-l mai coboare şi să-l pregătească pentru întoarcerea în Ceruri. Şi huruie în noi fisura în timp, prin care aş putea fugi undeva, în munţi, sub umbra unui copac, unde să mă închin tainic şi fiului, şi tatălui, dar fiul încă nu a fost dat de pe cruce, trupul încă nu i-a fost purificat şi aşezat pe lespede, ca să poată urca la cer. Întorc faţa spre el, măcinat de amărăciune, şi-i văd sângele prelingându-se chinuitor pe capătul de jos al cârjei pe care negustorul de moaşte i-o înfige în coastă, clipă de clipă, de două mii de ani, încoace.

– E nevoie de jertfă. Pururi e nevoie de jertfă, zice Prea Fericitul, fumegând de mânie.

*

De pe cruce, fiul priveşte rugător. Nu cere apă, ca să i se dea oţet, ci îşi imploră doar clipa morţii, care să-l dea jos de pe cruce. Tânjeşte după moartea care să-i aducă învierea, dar viermuirea deznădăjduiţilor se hrăneşte cu neîntrerupta lui crucificare şi îşi ostoieşte setea cu sângele lui, care se prelinge pe cârja care i se tot înfige în coaste.

De undeva, dinspre culmea dealului, de acolo unde duc, prin iarba veştejită şi pe sub frunze uscate, urmele lui Dumnezeu, tatăl priveşte înlăcrimat trupul însângerat al fiului şi împietreşte.