Urmările desfiinţării boierescului în Bucovina (I)

Iosif al II-lea, trăgând brazda reformei agrare din 1785

*

Chiar dacă mă număr printre cei puţini, care mai ştiu câte ceva despre trecutul Bucovinei, despre perioada 1840-1850 nu ştiam mare lucru, deşi intuisem corect, în cărţile mele, că exista o prăpastie între ţărani şi boieri, care se va solda, după reforma agrară, cu o masivă aducere de lucrători străini şi, implicit, cu rutenizarea Bucovinei. Şi iată că Alecu Hurmuzachi, într-o primă scrisoare trimisă lui Vasile Alecsandri, în intenţia de a-i convinge şi pe moldoveni să renunţe la ultima rămăşiţă a feudalismului şi să păşească în cadenţă cu timpul, îmi aduce şi dovezile pentru adevărurile pe care eu doar le intuisem. Cu un plus, la care nu mă aşteptam şi pe care îl descoperisem în singura carte a lui Ştefan Piersic, tatăl marelui actor, care punea problema constituirii micilor moşioare, în dauna fărâmiţărilor, ca o condiţie a eficientizării economice.

*

Mărturia lui Alecu Hurmuzachi, incredibil de anticipativă (îi avertiza pe moldoveni că, dacă nu vor rezolva problema agrară, vor avea loc tensiuni sociale – şi au avut loc, între anii 1878-1888 şi în anul 1907, pentru că problema agrară a fost rezolvată de români abia după anul 1926 – iar întârzierea aceasta de aproape 80 de ani, şi în acest domeniu, se simte dureros în prezentul nostru european), reprezintă un crez care ar trebui împărtăşit, ba chiar asumat, de către toată lumea, de la simplul târgău rural, până la ţărănoiul politic dintr-o ţară fără ţel şi, din ce în ce, mai fără de identitate. Iată care este, în prima parte, scrisoarea minunatului boier român, în ciuda sângelui său greco-armean, Alecu Hurmuzachi:

*

Domnule redactor,

*

Foaia dumitale[1], pe care am salutat-o ca o manifestare din cele mai frumoase ale redeșteptării vieții naționale și care este una din cele mai bune fapte patriotice ce ai putut întreprinde, a aeverit, chiar de la începutul ei, că ai înțeles pe deplin serioase datorii pe care împrejurările timpului le impune, astăzi, publiciștilor români.

*

În momentul de față, care este destul de cumpănitor, fiind menit a însemna pentru Principate începutul unei noi epoci mai libere, mai fericite și mai frumoase, după cum credem și dorim, nici un organ de publicitate, nici o foaie, fie ea și literară numai, nu trebuie și nu poate mărgini scopurile sale la tratarea obiectelor indiferente, la petrecerea cititorilor săi prin romane, istorioare, cântece de amor și de primăvară. Acei care își dau dreptul și iau cuvântul de a vorbi către țară trebuie să aibă o inimă pentru suferințele ei, să-i înțeleagă interesele, să se pătrundă de dorințele și de chemarea ei, să aibă voința și curajul de a-i înlesni împlinirea acesteia, având viitorul în privire, să dezbată pe celelalte, să o lumineze despre trebuințele sale și să-i arate mijloacele de mântuire.

*

Fericiți aceia cărora le-a revenit astă frumoasă chemare, care pretind așa reformele neapărate pentru fericirea nației, care au înlesnit, ferind-o de mișcări zgomotoase, regenerarea ei, care au asigurat împlinirea liniștită a progresului, care au sporit dezvoltarea și întărirea nației și au pus o piatră la edificiul viitorului!

*

„România literară” pare că și-ar fi impus acea problemă, aducând, până acum, mai multe articole serioase, care se ocupă cu unele din cele mai capitale interese ale țării și, după cum vedem din numerele din urmă, a început a dezbate și interesul cel mai mare și însemnat, acela care domnește peste toate celelalte, care este adevărata cauză a poporului, a țării întregi, adică reforma agrară sau regularea referințelor între proprietari și lucrători. Cum că acestea nu pot rămâne în starea de față, cum că și Principatele trebuie să împliească acest progres economic și social, pe care l-a făcut, până acum, toată lumea civilizată, care de mai mulți ani stă pe marginile lor, e vederat și cred că nu se mai aduce la îndoială de către nimeni. Deprinderea, însă, zice o vorbă, este adeseori atât de tare ca însăși natura; aceasta ne explică de ce oamenii, în general, se sfiesc de orice înnoire, se înduplecă numai cu greu de a primi și acelea al căror folos și bunătate nu le pot tăgădui. Trebuie să așteptăm, dar, ca o înnoire de astfel să întâmpine multe greutăți, poate chiar și din partea acelora care au înțeles, de mult, semnele timpului și sunt încredințați că asta e neapărată și nu se mai poate nici încuviința, nici amâna.

*

Sub asemenea împrejurări, am crezut că ar putea fi de înțeles a arăta, aici, care au fost, până acum, urmările acestei experiențe, petrecute de Bucovina înainte de șase ani, la care timp s-a desființat boierescul, atât aici, cât și în celelalte țări ale Austriei, în care se mai ținuse până atunci.

*

Observând, cu luare aminte, cum se dezvelea astă prefacere însemnată înaintea ochilor noștri, urmând, de la început, întâurirea ei asupra tuturor referințelor înțelepte ale țării noastre, credem a fi cunoscut îndestul, de a le expune în public. Vom înfățișa, însă, numai rezultatele materiale, pentru că acestea sunt cele care interesează mai mult publicul cel mare și pentru că – fie-ne iertat de a o spune în toată sinceritatea – în ochii multor oameni numai acestea sunt cumpănitoare; căci sunt de acei care judecă un lucru, o măsură, după valoarea ei morală și care nu se uită, mai întâi, la folosul sau scăderea materială, care le pot ieși din acelea.

*

Să cercetăm, dar, în cât au fost întemeiate îngrijirile acelor care, în anul 1848, înainte și după desființarea boierescului, se întristaseră de tot, se descurajaseră, prezicând, cu autoritate de profeți, surparea totală a averilor particulare, disprețuirea cumplită a moșiilor, demoralizarea generală a țăranilor, prin urmare înapoierea culturii pământului, stârpirea negoțului, sărăcirea țării și sălbăticirea oamenilor.

*

De la anul 1846, atât de trist și nefericit pentru proprietarii din Galiția, guvernul austriac și toți oamenii serioși se pătrunseră de încredințarea că boierescul (clăcile, robotele sau cum le-au mai fost numele) nu se mai poate ține și că timpul cere, repede și fără cruțare, desființarea acestei rămășițe a feudalismului. Din nefericire, însă, tot lucrul bun merge încet și, din contra, timpul mai iute decât oamenii, și iată că sosi anul 1848, care, nerăbdător de a răsturna multe așezăminte, n-a cruțat nici pe acesta, nici a voit a îngădui măcar termenul trebuitor de a pregăti, cu toată cumpănirea, o măsură atât de însemnată și a deprinde pe oameni cu ideea ei. Bine era aceasta, că atunci poate ar fi fost mai puține îngrijiri; toți s-ar fi supus mai ușor acestei necesități și astă mare propășire s-ar fi s-ar fi împlinit pe nesimțite. Oricum, însă, trebuie să recunoaștem că anume aici, în țară, s-au auzit de puține abuzuri, că unii, și alții, proprietari și locuitori, s-au silit pentru a perece acea criză cât se putu mai bine, în toată liniștea, și a se deprinde iute cu noua poziție. Și de ce nu ar fi făcut așa, dacă se putu cunoaște curând că urmările acestei schimbări nu sunt atât de rele, pe cât îngrijirile de mai înainte, care erau mari?

*

Se înțelege că, pe la început, sosind anume acea măsură chiar în timpul când e mult lucru la câmp, adică în luna lui iunie, proprietarii, în multe locuri, întâmpinare greutăți în gospodărirea lor și poate că s-au și întâmplat, ici și colea, că avură scădere (pagubă) la strângerea pâinii. Noi însă suntem siliți de adevăr a spune că, după cât am cercetat în toate părțile, nu am aflat că vreun proprietar ar fi fost nevoit să lase, din cauza împotrivirii și nelucrării țăranilor, pâinea sa pe câmp și să piardă, așa, rodurile ostenelilor unui an întreg, cu toate că și alte împrejurări ale acelui memorabil an, precum a fost neliniștea generală a spiritelor, produsă de întâmplările ce se urmau din zi în zi, încetarea cumplită a fiecărui comerț și, mai mult decât toate, holera, care, secerând pe mulți, înspăimânta pe toți, se însoțise de a descuraja pe oameni, a paraliza activitatea lor și, prin urmare, a îngreuna și căutarea economiei.

*

Numai acest an, însă, fu cel mai greu, că ușor se deprinseră proprietarii a plăti pe lucrători, și aceștia a se mulțumi cu un preț măsurat, care va scădea în proporția cu care crește repede numărul lucrătorilor, fiindcă Bucovina seamănă, și în aceasta, Moldovei, că este puțin împoporată.

*

Cea dintâi urmare a desființării boierescului trebuia să fie, dar, suirea prețului produselor agriculturii, pentru că proprietarul își scotea, acum, și plata lucrătorilor; acea scumpire a produselor era mai mare îndă decât astă cheltuială, încât proprietarul își găsea încă și destul folos, că, altminteri, s-ar fi lăsat de gospodărire. Aceasta am putut-o adeveri foarte bine cu cifre, aducând aminte că simbria (salariul) de o zi a unui lucrător cu mâna rar s-a suit mai sus de 20-24 creițari argint (2 lei și jumătate – 3 lei, în Moldova, fiind 8 creițari 1 leu), și acum, în general, poate fi socotită și ceva mai ușor decât cel dintâi dim ambele prețuri, de vreme că acel al pâinii s-a ridicat în proporție mult mai însemnată, precum, de pildă: 1 coreț de popușoi, care, înainte de 1848, niciodată nu ajungea prețul de 1 florin și 36[2] creițari argint (12 lei în Moldova), de atunci, încoace, numai rar, de vreo două ori, și anume în anii dintâi, s-au coborât mai jos de 3 florini argint[3] (22 lei și 25 de bani, în Moldova). Asemănând ambele prețuri, vedem o deosebire cam de jumătate, și totuși, încă acest din urmă preț trebuie privit numai ca un minim, fiindcă, în curgere de 6 ani, el totdeauna a fost mai mare, și atunci diferența devine încă mai favorabilă.

*

Astă sporire însemnată a prețului grânelor n-a fost numai momentană, ci, din contra, ea s-a arătat statornică, crescând treptat, din an în an, de unde se poate judeca, cu siguranță, că ele (deși prețuile nemăsurate de astăzi, pricinuite prin trebuințele armiei adunate, îngreunarea transporturilor, nu se vor ținea) niciodată nu vor cădea atât de jos, cum erau pe la anul 1848, ci se vor ține mult mai sus, fiindcă însăși scumpirea lor a sporit și valoarea pământului.

*

Dacă eu, astăzi, pot vinde produsele de pe o falce mai scump decât altădată, atunci falcea are pentru mine mai mare valoare și eu o pot plăti mai scump, dacă vreau să o cumpăr, și voi vinde-o altuia tot cu acest mai mare preț. Iată, dar, întâia cauză a suirii prețului de pământ.

*

A doua cauză a ei a fost, clar, însăși desărcinarea pământurilor țărănești, pe care, mai înainte, când țăranul era supus stăpânului, zăcea îndatorirea la boieresc. E lesne de înțeles că un pământ, o moșie, o proprietate, într-un cuvânt, are mai mare preț dacă ea este liberă de orice sarcini, decât dacă zace asupra ei vreo servitute, vreo datorie. Țăranul, devenind proprietar liber, învăță lesne a cunoaște și el mai bine prețul pământului său, a nu-l lăsa nelucrat ca mai înainte (după tentativa de reformă agrară din 1785 – n. n.), de a nu-l împosesui[4] (închiria – n. n.) altuia, cu un preț de nimic. Pe de altă parte, împlinindu-se încă un progres neapărat: facultatea de a dobândi proprietate de pământ încetă de a fi numai un privilegiu al nobililor și deveni un drept al fiecărui cetățean[5], care împrejurare, deschizând mare concurență între cumpărători, ridică încă mai mult prețul pământului. Mulți capitaliști mai mici, care aveau plecare spre economia rurală, au cumpărat, așa, locuri țărănești, anume în anii dintâi, când țăranii se îndupleau mai lesne de a le vinde, și, adunându-le, în urmă, după cum puteau, prin schimb, își făcură moșioare micuțe, lucru care nicicum nu e nefavorabil pentru dezvoltarea agriculturii. Proprietăți de acelea s-au suit, de atunci, întreit și împătrit în preț, lucru prea recunoscut aici pentru ca să mai fim nevoiți a mai aduce alte adeveriri; totuși, cităm măcar o pildă: mai deunăzi, se vându, pe moșia mai delăturată P., o proprietate de 36 fălci, care, înainte de vreo 5 ani, se cumpărase cu 620 galbeni, care face peste 7 galbeni de falce (Alecu Hurmuzachi, în România literară, nr. 24, 25 iunie 1855, pp. 281-284).