“Unde-s lumea ta de basme şi fantasticul alai”

*

T. Robeanu

Îmbrâncit de viaţă în irosirea cu mărunţişuri, abia dacă mai prind câte o zi, în care să trăiesc întru regăsirea memoriei celor doi bucovineni, poeţii T. Robeanu şi Vasile Gherasim, cărora le datorăm măcar “o lacrimă recunoscătoare târzie”, după cum spunea, în 1935, academicianul George Fotino, cu trimitere spre “aceşti nedreptăţiţi, care au ajutat şi ei la constituirea unui trecut, care e şi rodul unor oameni faţă de care recunoaşterea posterităţii s-a arătat zgârcită, aceşti învinşi, cărora nu li se mai cântă laude, trezesc deseori un interes egal şi totdeauna o mai duioasă simpatie decât atâţia alţii, a căror siluetă se profilează în proporţii uriaşe, poate uneori exagerate, pe fondul amintirilor”.

*

Studiul despre viaţa violent nedreptăţitului istoric şi politician George Popovici, care şi-a ales ca pseudonim poetic T. Robeanu (“te robea, nu?), adresat unei frumoase din… Sadova, de care se îndrăgostise pentru totdeauna, cumplita ei moarte marcându-l pe viaţă, am izbutit să-l aflu în “Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice. Seria 3. Tomul 16, 1934-1935”, şi o să-l public, pe măsură ce izbutesc să-l culeg, pentru că toţi avem nu doar obligaţia la memorie, ci şi obligaţia de a ne regăsi în ceea şi în cei care au însemnat ceva, sub vânturarea grăbită a vremurilor şi a deşertăciunilor. Deocamdată, vă prezint un fragment de poem inedit, scris, la Cernăuţi, în 11 martie 1881:

*

*

Fragment

*

Peste Tajo doarme noaptea leneşă în vis pierdută,

Gingaş vânt de primăvară o dezmiardă şi-o sărută

Şi-n zburdalnică poftire se încearcă să-i răpească

De pe tăinuite sânuri neagra ei manta regească,

Iară sus, în moarta mare cu talazuri albăstrii,

Luna gânditor aruncă mrejele ei argintii

Şi pe-o scară de lumină, jos, la Tajo, se coboară

Pe-a lui valuri visătoare, pe molatice covoare

Scrie-a lumii ne-nţelese tainice şi dulci poveşti,

Presură nisip deasupra auriţii solzi de peşti.

*

Ochi aprins al fanteziei, tu aştepţi din val să iasă,

Scuturându-şi părul umed, a poveştilor crăiasă?

Spuma străvezie ţese în zadar pe nurii tineri

Valuri albe şi vrăjite de cuvântul goalei Vineri,

Ochii mari, ţintiţi la tine, două lacuri de safir,

Cu încremenite cercuri, de pe-un câmp de trandafir,

Şi al buclelor ei aur plutitor în valuri moi

Se răsfiră peste faţa-i; ea îl dă lin înapoi

Şi el lunecă molatic, cade-ncet pe albul gât

Ca şerpi scuturaţi de soare pe iernaticul omăt.

*

Vis ce-apari pe vremi trecute ca un negru curcubeu

Peste norii deşi şi negri zugrăvit de Dumnezeu,

Unde-s lumea ta de basme şi fantasticul alai,

Tânăra regină tristă şi posomorâtul crai,

Făt-frumos cu ochi de mură şi cu părul creţ de aur

Ce-n pădurea neumblată, cătând urmă de balaur,

Rătăcit, cu greu agaţă povârnişul unei culmi,

Zâne albe, ce se scaldă în izvorul cel albastru,

Şi nebunul plin de minte, şi tonatecul sihastru?

*

Ai ieşit din valul umed, o, femeie, vis, minune,

Şi ai sărutat poetul şi i-ai pus pe cap cunune,

Şi-ai aprins în pieptul tânăr dor nespus, cereşti văpăi,

Gândurilor sfiicioase ai dat aripe de zmei!…

*