Un sat al Eminovicienilor, cu urmaşi în viaţă

Mihai Eminovici, în Registrul Agricol al Sălăgenilor

*

Ieri, 7 noiembrie, întâlnindu-ne întâmplător, scriitorul Ioan Pînzar, fost director al bibliotecii judeţene, mi-a povestit că, în tinereţe, pe când lucra în raionul Botoşani, ar fi întâlnit, în actele satului Sălăgeni, câteva nume Eminovici, aşa că astăzi, 8 noiembrie – zi de joi, încă de dimineaţă, m-am înfăţişat în satul cu pricina, însoţit doar de colegul meu Aurel Alexa. Am tras în faţa bisericii, lângă un monument al eroilor, pe care am descifrat, printre morţii celui de-al doilea Război Mondial, pe Iordache Eminovici. În curtea bisericii modeste, nu am zărit morminte vechi (ale ctitorilor sau ale preoţilor remarcabili), aşa că am ocolit biserica şi am luat-o pe o ulicioară, spre cimitir, să vedem dacă vom găsi şi alte morminte eminoviciene.

*

În ulicioară, un bărbat tăia lemne, iar altul (probabil beneficiarul) îl asista. Le-am dat bineţe, am intrat în vorbă şi am întrebat, imediat, dacă mai au, în sat, familii Eminovici. „Două – mi-au răspuns ei – pe Ion Eminovici, care are casă mai sus de magazin, şi pe fratele lui, Valerică Eminovici; dar Valerică e cam ciudat. Era, adineauri, pe drum, un om mărunt, cu mustaţă, barbă şi plete”.

*

Ilie Eminovici, în Registrul Agricol al Sălăgenilor

*

În cimitir, doar Aurel Alexa s-a pus pe căutat temeinic şi cu tinerească hărnicie, deşi mormintele vechi fuseseră, mai toate, înlocuite cu altele noi, în care doar numele ultimei fiinţe iubite, care a părăsit această lume de curând, era scris cu îngrijire şi, eventual, cu câte un citat din „Biblie”. Mi-am aprins o ţigară, am privit peste dealurile pitoreşti ale Sălăgenilor, apoi am hotărât să mergem la Ion Eminovici, acasă. N-am mai ajuns, pentru că, pe drum, am zărit un personaj aidoma lui Vasile Florea, nepot de-al lui Eminescu, pe care îl întâlnea Vasile Gherasim, în toamna anului 1922, la Călineşti, şi-am ştiut sigur că Valerică Eminovici trebuie să fie „acest fantast, cu o faţă încadrată de nişte frumoase plete, care-i dau o înfăţişare neaoş românească”, aşa că am oprit şi l-am strigat, iar Valerică s-a întors din drum, ca să mă întâmpine. Purta, pe mâna dreaptă, o mănuşă fără degete, pe care şi-a scos-o, când i-am întins mâna, apoi a prins să-mi răspundă la întrebări, fremătând de o neaşteptată iluminare, şi-mi vorbi, aşa cum nota Vasile Gherasim, „într-o limbă românească bogată şi părţi de gândire sunt foarte logic însăilată”. Nu ştie dacă se înrudeşte sau nu cu Eminescu, dar e mândru de bunicul lui, Iordache Eminovici, şi de fratele bunicii, Constantin I. Melniciuc, ambii eroi ai neamului, cu numele săpate pe monumentul din faţa bisericii. Se mai mândreşte şi cu o altă rubedenie, Şovea, dar şi cu fratele său, Ion Eminovici, care e pastor şi poate recita, pe de rost, o mulţime de poezii. Şi tatăl lor, Ilie Eminovici, a fost om vrednic. Ştia să cânte la vioară şi era un neîntrecut sobar. Iar el, Valerică, a fost, cândva strungar, fiind născut „în 28 iunie 1959, în satul Sălăjeni, comuna Dumbrăveni, judeţul Suceava”. Îmi repetă formula asta de două ori, iar ochii, nu ştiu de ce, i se tulbură uşor, aşa că-i întind iar mâna, iar el îşi scoate mănuşa, şi-l întreb dacă nu are ceva documente vechi pe acasă. Nu are, pentru că gospodăria lor a ars de două ori şi scrum s-au făcut toate.

*

Divagaţie: Eminescu, apoi Eminescu – cu barba… rubedeniei lui, Alexandru Ioan Cuza şi vărul… Cuza (subiect, printre altele, al unei cărţi pe care o am în lucru).

*

Nu mai mergem să-l căutăm pe Ion Eminovici, care s-a născut târziu, în 1966. Deocamdată. Nu mai am nevoie. Trecem, totuşi, pe la Primăria Dumbrăveni, acolo unde secretar este Mihai Chiriac, un fost ucenic de-al meu pe la „NordPress”. Primăria e superbă, iar Mihai Eminescu şi Leon Ghyka fac de strajă, ferecaţi în piatra busturilor care-i reprezintă.

*

„Dar, Domnilor! Mi-i o ruşine să fiu Român!”, îl aud pe Eminescu, declamând, la Viena, în 9 decembrie 1869. „Dar ce fel de Român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi al naţionalităţii – aşa Român de paradă mi-i ruşine să fiu!”.

*

Români de paradă, eminescologi de paradă, care vin festivistic în ţinuturile astea, de două ori pe an, şi în ianuarie, şi în iunie, şi beau şi dă-i şi hăi-hăi-hăi, fără să li se oprească ochii pe numele lui Iordache Eminovici, săpat şi pe monumentul eroilor din Dumbrăveni, şi fără să se întrebe ce-i cu acest Eminovici.

*

În Primăria din Dumbrăveni, ca peste tot în vechiul Regat, mărturiile sunt puţine şi sumare. Nu găsesc decât un registru agricol, din 1960, aşa cum în „Marele Dicţionar Geografic al României”, volumul V (p. 331), îngrijit de Ioan George Lahovari şi publicat, la „Socec”, în 1902 (deci când Iordache Eminovici încă nu se născuse), nu poţi întâlni decât fleacuri: „Sälägeni, sat, în partea de N-V a comuna Dumbrăveni, plasa Siretul, judeţul Botoşani, pe moşia Dumbrăveni. Are o populaţiune de 105 familii, sau 483 suflete; o biserică, cu 1 preot şi 2 cântăreţi, o morişcă pe apă pe Pârâul Sălăgenilor, ce străbate satul; 1 circular. Vite: 104 vite mari cornute, 25 cai, 255 oi, 41 porci”.

*

Registrul agricol al comunei Dumbrăveni, din 1960, îmi desluşeşte că Iordache Eminovici a avut doi fii, pe Ilie, născut înainte de anul 1930, dar nu se ştie când anume, şi pe Mihai Eminovici, născut în 1939. Asta înseamnă că Iordache Eminovici, cel care moare, pe front, între anii 1941-1945, s-a născut în jurul anului 1900, ceea ce mă face să ştiu, deja, al cărui nepot este. Avea două hectare de pământ, majoritatea moştenite de Ilie.

*

Ilie Eminovici, însurat cu Leontina Melenciuc, avea două fete, pe Angela (măritată Şovea) şi pe Maria, şi doi băieţi, pe Valetrică (despre care v-am vorbit) şi pe mezinul Ion.

*

 Probabil că mulţi se vor întreba retoric la ce ajută informaţiile de mai sus şi, judecând din perspectiva unui popor fără memorie, precum al nostru, au dreptate: nu ajută la nimic.

*

Numai că eu am o datorie faţă de memoria lui Vasile Gherasim, poetul şi filosoful bucovinean pe care Lucian Blaga şi-l revendica drept mentor; datoria de a afla pentru care faptă străbunicul lui Eminescu, Petrea Eminovici din Costâna, a fost împroprietărit de boierul Cârstea la Călineşti, precum şi datoria de a afla ce s-a întâmplat cu Ştefan Eminovici, fratele mai mic al căminarului, care-l însoţise în Moldova.

*

„Vasile Eminovici, bunicul lui Mihai Eminescu, fusese „dascăl” în Călineşti. Din cei trei feciori ai săi – George, Ştefan şi Ioan – cei dintâi doi au părăsit casa părintească, trecând frontiera.

*

George se căsători în Botoşani şi deveni tatăl poetului Mihai Eminescu, de urmele lui Ştefan nu putui da.

*

În condica născuţilor, aflăm că s-a născut în 24 ianuarie 1818 stil vechi şi fu botezat de preotul Nicolae Sevescu. Atâta se vede, că era o fire predispusă la visare şi rugăciune, şi de aceea părerea pe care părintele Furtună a câştigat-o din spusele oamenilor, mai înainte, că Ştefan ar fi fost undeva preot, eu o interpretez aşa: Ştefan, după ce a trecut în Moldova, fiind lipsit de sprijin părintesc, a intrat într-o mănăstire, unde s-a călugărit. Pe cât îşi aduc aminte oamenii de aici… Ştefan era neînsurat, când a părăsit Bucovina. A intrat în pământ şi nimeni nu a mai putut afla ceva hotărât despre soarta lui”.

*

Şi, totuşi, preotul Furtună a avut dreptate. Ştefan a fost preot la… Sălăgeni (poate că şi la Siminicea), urmaşii lui şi, deci, rubedenii reale ale lui Eminescu, fiind Eminovicienii de azi ai Sălăgenilor. Chestia asta este simplu de demonstrat.

*

Ştefan (născut în 1818) pleacă în Moldova împreună cu fratele său mai mare (cu şase ani), Gheorghe (născut în 1812). Gheorghe Eminovici ajunge administrator al moşiei Dumbrăvenilor, de care ţinea şi Sălăgenii. Fusese, pentru baronul Mustaţă şi, ulterior, pentru boierii Balş, ceea ce fusese bunicul său, Petrea Eminovici, pentru boierii Cârstea din Costâna. Petrea, la încheierea contractului, a primit, printre altele, şi 15 prăjini de pământ în Hreaţca, deci într-o parte a satului Călineşti. Fără îndoială că şi Gheorghe Eminovici a primit, după încheierea contractului de administrator la Dumbrăveni, o suprafaţă de moşie, aflată la marginea moşiei boiereşti (ca şi în cazul Costâna, dar conform obiceiurilor vremii). Şi tot fără îndoială, Gheorghe şi-a  înzestrat fratele mai mic cu pământul de la Sălăgeni, rupând, după aceea relaţiile, pentru că „se ruşina să-i arate cucoanei lui (Raluca Iuraşcu se trăgea din vechi neamuri boiereşti) din ce soi de oameni se trage”, aşa cum şi povestea celălalt frate al lui Gheorghe Eminovici, Ioan, că i s-ar fi întâmplat şi lui. Căminarul îşi ajuta familia, dar pe ascuns, ca să nu i se cunoască originea.

*

Că am dreptate în ceea ce afirm, se poate proba uşor: întâi, trebuie cercetate pachetele cu foi de împroprietăriri în Sălăgeni, în 1866, aflat la Arhivele Statului din Iaşi. Apoi va trebui să revin la Sălăgeni (poate şi la Siminicea, unde e posibil să fi funcţionat ca preot şi Ştefan Eminovici), dar, înainte de toate, la Costâna, la Părhăuţi şi la Pătrăuţi, sate care, spre deosebire de Călineşti, mai păstrează memorie eminoviciană. Deocamdată, mă împiedic de un fleac: nu am un aparat de fotografiat.