Un "praznic uriaş la mormântul ţării" | Dragusanul.ro

Un „praznic uriaş la mormântul ţării”

Sânziene, la Suceava – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

Sânziene, la Suceava – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

*

În jurnalul de război al lui Ivan Vasilievici Korostevţev, aghiotantul mareşalului Alexandru Alexandrovici Prozorovski, Bucovina geografică a anului 1769 (începând cu luna iunie) freamătă de îmbulzeală umană. La Hotin, de pildă, „au sosit numeroşi şleahtici poloni de rând, care trec la religia mahomedană şi asigură pe turci că ei părăsesc, cu bucurie, credinţa catolică, întrucât au pierdut speranţa de a rămâne în patria lor, din cauza ruinării ei de către trupele ruseşti, care i-au lipsit de întreaga lor avere” (Călători, X, 1, p. 44).

*

Confruntaţi cu afluxul uman, turcii au umplut cu provizii depozitele Hotinului, iar în 19 iunie 1769, au sosit în cetate 400 de spahii, alţi 500 urmându-i în 22 iunie. În fond, la orizont se arătau nori negri, care aveau să spulbere ordinea de atunci a Europei răsăritene.

*

Între timp, deşi ruşii ocupaseră nordul moldav, inclusiv Hotinul, iar „acea uriaşă gloată a turcilor… se îndrepta, în cea mai mare grabă, spre Dunăre” (p. 55), la rugămintea episcopului de Rădăuţi (cum ne place nouă să credem), şi austriecii pregăteau provizii, în Bucovina, depozitându-le, cu sprijinul unui evreu, la Cernăuţi (p. 45).

*

Războiul împânzise Moldova cu trupe ruseşti, la Cernăuţi fiind cantonat, pentru iarnă, regimentul colonelului Kakovinski, care, în 10 ianuarie 1770, avea să „plece grabnic la Botoşani, lăsând la Cernăuţi, la vad, 50 de soldaţi de linie, cu un ofiţer” (p. 46), „pentru acoperirea transportului şi a trecerii podului” (p. 47). În „târguşorul Suceava, spitalul era aglomerat cu un corp de armată” (p. 48).

Suceava, Ruinele, în 1805 – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

Suceava, Ruinele, în 1805 – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

*

Lupte izolate, cu turcii şi cu tătarii, însângerau pământul Moldovei ba ici, ba acolo. Moldovenii li se alăturau, după puteri, ruşilor, ucigându-i, mai ales, pe tătari, cu ferocitate.

*

Chirurgul finlandez, din armata rusă, şcolit la Sankt Petersburg, Gustav Oraeus, avea să contribuie, în anii 1771 şi 1772, cu eradicarea unei ciume bubonice, care devasta şi ce mai rămăsese din populaţia orăşenească a Moldovei, fiind adusă, prin mai 1771, de soldaţii ruşi, din târgul Latişev, al Podoliei (p. 56). În satele mai mici, ciuma nu a răzbit, aşa că Bucovina, măcar din punctul acesta de vedere, nu avea probleme.

*

Subinginerul german Johann Martin Minderer, aflat în serviciul armatei ţariste, menţionează că, „la începutul anului 1771, a început, deodată, o iarnă atât de mare”, cum nici măcar „moşnegii nu puteau să-şi amintească de o astfel de iarnă”.

*

Călugărul minorit Francantonio Minotto avea să noteze, în 23 mai 1775, că „prădăciunile şi distrugerile pe care le-au făcut ruşii (în Moldova) sunt nenumărate şi această ţară se află în cea mai cumplită lipsă” (Călători, X, 1, p. 185).

 

Cernăuţi, Uliţa Mare – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Cernăuţi, Uliţa Mare – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

Între timp, ţinutul geografic al Bucovinei fusese ocupat, fără luptă, de austrieci, imperialii urmând să concretizeze Bucovina istorică. „Primele încercări din partea Austriei de a ocupa pământul Moldovei datează încă de la începutul domniei Fanarioţilor, care erau consideraţi de puterile vecine ca nişte arendaşi ai principatelor româneşti. În aşa-numitul prim război turcesc al Austriei, sub Carol al VI-lea, austriecii intră, în iarna anului 1716, pe la Câmpulung, în Bucovina de astăzi şi pătrund, încurajaţi de unii boieri ai ţării, până la Iaşi. Despre înfrângerea ce au suferit-o Austriecii (nemţii), cu acest prilej, ne vorbeşte monumentul ieşean din drumul Galatei, numit „Cerdacul lui Ferenţ”, conservat până în ziua astăzi. O altă invaziune, de astă dată de răzbunare, are loc pe la anul 1717, prin care domnul Moldovei, Mihail Racoviţă, se vede constrâns a plăti austriecilor o despăgubire bănească.

*

Prin pacea de la Pa­sarowitz, Austria se mulţumeşte, deocamdată, cu o altă parte de pământ românesc, ocu­pată sub numele de Vlahia Mică. Pretenţiile asupra Mol­dovei nu slăbesc, totuşi, nici în urma intervenţiei Rusiei, care ia, la congresul de la Niemrow, principatele sub protecţia ei proprie şi pune, la rândul său, pe generalul Munich să ocupe (1739) partea de sus a Mol­dovei, cu Bucovina, lăsând po­pulaţia, oraşele, satele şi mănăstirile pradă cazacilor sălbatici. Mii de români, mai ales din ţinuturile Cernăuţului şi Hotinului, au fost duşi, atunci, pre­cum ne spune cronicarul Neculce, în ţara rusească şi împărţiţi ca robi.

Cernăuţi, podul de peste Prut – desen de I. Schubirsz

Cernăuţi, podul de peste Prut – desen de I. Schubirsz

De aici, înainte, războaiele Turciei cu Rusia continuă aproape neîntrerupt şi, cu ele, şi invaziunile Ruşilor în Mol­dova, care devine, astfel, un pământ căutat acum din două părţi. Împărţirea Poloniei favo­rizează şi mai mult încă ideea ca principatele dunărene să împărtăşească aceiaşi soartă. Războiul ruso-turc de la 1768 aduse cu sine, ca rezultat final, convenţia de la 6 Iulie 1771, în care Austria ia rolul de împăciuitoare între ambii ad­versari şi-şi face, cu această oca­zie, şi sie înseşi parte, obţinând de la Turci, drept compensaţie, cedarea Bucovinei.

*

Pentru a găsi, totuşi, o formulă la această pretenţie, Austriecii pretex­tară, pe baza unei expuneri a colonelului Baron Seeger, că tot teritoriul aflător între Nistru şi şirul muntos ce se întinde de la Cernăuţ şi până la Bârgău, sub numele de codrul Bucovinei, ar fi apar­ţinut odinioară regatului Galiţiei şi Lodomeriei, intrat, la 1772, în posesiunea Austriei şi, în consecinţă, urmează a se retroceda de drept monarhiei habsburgice.

*

Şi precum pacea între Ruşi şi Turci nu întârziase a se încheia la Cuciuc Cainargi (21 Iulie 1774), sultanul se învoi, de voie, de nevoie, la 7 Mai al anului viitor a ceda Buco­vina Austriecilor, cu toate pro­testările domnului Moldovei, Grigore Ghica, care plăti această împotrivire a sa, în cele din urmă, cu viaţa.

Suceava – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

Planul ocupării era pregătit de mai înainte, precum se vede dintr-o scrisoare a împăratului Iosif, din 19 Iunie 1773, pe care o adresă el, pe atunci încă prinţ de coroană, dintr-o călătorie făcută în Transilvania (Reghinul Săsesc), mamei sale, Măria Teresia, şi în care zice: „Am vizitat munţii Ciucului şi ai Ghergăului, cu trecătorile spre Moldova, şi cu toată sălbăticia acestor regiuni, ne-am convins ce minunat lucru ar fi dacă am putea să căpătăm colţul de pământ ce se găseşte între Transilvania, Maramureş şi Pocuţia” (Em. Grigorovitza, Dicţionarul geografic al Bucovinei, în Societatea Geografică Română, Dicţionarele geografice ale ţărilor locuite de români / în afară de Regat, Atelierele Grafice Socec, 1908, p. 22).

*

Evident că teri­toriul bucovinean, despre care e vorba, avea interes strategic mare pentru Austria, mai ales că forma legătura cea mai naturală dintre nou cucerita Galiţie cu posesiunile ungare. Guvernul Mariei Teresiei nici n-a întârziat, deci, a studia de în­dată acel interesant petec de pământ şi a trimes, încă în toamna anului 1773, comisarii săi militari ca să cerceteze ţara. Unul dintre aceştia era baronul Enzenberg, comandantul regi­mentului românesc (valah) din ţinutul Rodnei şi al Năsăudului, cunoscător bun al poporului român şi care a avut, în urmă, un rol de frunte ca guvernator militar al Bucovinei, administrând-o până la 1786.

*

Istoria Bucovinei istorice începe în 25 octombrie 1744, când trupele maiorului Mieg, întregiseră cordonul de ocupaţie, „călcând pe urmele proaspete ale armatelor ruseşti, care se retrăgeau, după pacea de la Cuciuc-Cainardj (Iulie 1774), din principatele române”, iar „armata austriacă, pornită de pe marginile Galiţiei, mută pajurele împărăteşti spre Sud şi Ost şi puse stăpânire pe acest „drum”, despre care diplomaţia austriacă susţinea că monarchia are lipsă pentru comunicaţia dintre Ardeal şi Galiţia. Galiţia fusese obţinută, doi ani înainte, la 1772” (George Bogdan-Duică, Bucovina. Notiţe politice asupra situaţiei, Sibiu, 1895, p. 10).

 

Vama, Stâlpul lui Vodă – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Vama, Stâlpul lui Vodă – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

Bucovina intrase, pe parcursul celor prime patru (din şase) războaie austro-ruso-turce, din 1710-1711, din 1714-1718, din 1735-1739 şi din 1768-1774, într-o epocă de jaf şi pustiire, întreaga Moldovă căzând sub ocupaţie rusească din 1770 şi trecând, din 1774, când, de fapt, începe istoria reală a Bucovinei istorice, sub ocupaţie şi suzeranitate habsburgică.

*

Bucovina a fost ocupată, în 1 Octombrie 1774, de generalul austriac Gabriel baron de Spleny, cu 3 regimente de infanterie, 12 tunuri şi 2 regimente de cavalerie” (Constantin Morariu, Şcoalele româneşti din Bucovina, Revista Politică nr. 7/1890, p. 12), dar „capitala ţării, Cernăuţii, se afla, la 31 August, în mâna maiorului Mieg. Seretul şi Suceava au fost ocupate imediat după aceea şi, la 25 Octombrie 1744, cordonul de ocupaţiune era complet” (Bogdan-Duică, p. 10).

*

„Şi iată că, de la miază-noapte, de pe lângă neadormitele ape ale Nistrului, până la Pietrele Roşii, unde se întâlneau graniţele celor trei ţări româneşti, Ardealul, Moldova şi Bucovina, ţara gemea, acum, de cătane împărăteşti, tot Nemţi înalţi şi bine legaţi, care erau îmbrăcaţi în tunici albe, roşii şi albastre, şi purtau cozi şi tricornuri pe cap.

Casă românească din Horodnic – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

Casă românească din Horodnic – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

*

Băştinaşii începură să mai răsufle oleacă şi să se simtă mai siguri, căci legile şi dreptăţile nu mai atârnau de vârful sabiei, ca pe vremea stăpânirii Turcului. Dar, totuşi, se mai arătau făcători de rele, ce ţineau calea bieţilor drumeţi, căci, pe unele locuri, ţara era pustie; de multe ori ţi se întâmpla să mergi, zile întregi, fără să dai de ţipenie de om sau măcar de vreun han mai acătării. De drumuri bătute – nici pomină, numai ici-colea, câte un drumeag plin de hârtopi şi mâncat de ploi, iar cale de câteva poşte, întâlneai doar vreun bordei, săpat în pământ, în vârful căruia atârna, pe o prăjină, un jup de paie sau de strujeni, semn că aici era un conac.

*

Satele se întindeau pe râpi şi pe la marginile codrilor pustii şi nepătrunşi, îndosite de frica Tătarilor şi a altor legi spurcate.

*

Moldovenii se împăcară îndată cu stăpânirea cea nouă, deşi nu puteau pricepe cum de au venit sub cârma împărăţiei austriece, căci nici învălmăşeală de oşti n-au văzut, nici sânge să curgă ori măcar pârjol să se plimbe, ca alte dăţi, prin ţară” (Ion Grămadă, Cartea sângelui, Suceava, 2002, pp. 195, 196).

*

Descrierea aceasta, care nu poate fi suspectată de rea credinţă sau de lipsă de patriotism din partea autorului, poate fi regăsită întocmai, deşi fără aura lirică, specifică unui prozator adevărat, şi în raportul primului guvernator militar al Bucovinei, baronul Gabriel Spleny von Mihaldy (31 august 1774 – aprilie 1778):

*

„Nimeni nu avea grijă de siguranţa drumurilor, astfel că acestea nu erau, niciodată, sigure. Chiar şi acum, când se găseşte atâta armată în ţară, se aude, în orice clipă, de jaf şi omor la drumul mare.

*

Înainte ca ruşii şi, în parte, trupele noastre să fi intrat, în cursul ultimului război, în ţară, drumurile erau atât de părăginite, încât călătorii se împotmoleau, în orice moment, în mlaştini, mai ales înlăuntrul pădurilor. Mlaştinile, pâraiele, gropile erau arareori prevăzute cu podeţe şi, acolo unde, totuşi, fusese un pod, care se prăbuşise, după lungă folosire, nu exista nimeni să-l refacă. Afară de bacul peste Prut, la Cernăuţi, nu există nicăieri o posibilitate de traversare a râurilor, astfel că un călător, surprins de ape numai puţin umflate, trebuia să aştepte până ce acestea scădeau.

Cernăuţi, Piaţa Fântânii Albe – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

Cernăuţi, Piaţa Fântânii Albe – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

*

Puţinele hanuri, de pe marginea drumurilor, constau în colibe mizerabile de lut, care oferă, de obicei, rachiu.

*

Împotriva inundaţiilor, care ameninţă localităţi întregi, nu s-a luat nici o măsură” (Gabriel Spleny von Mihaldy, Descrierea districtului Bucovina, în Bucovina în primele descrieri geografice, istorice, economice şi demografice, Bucureşti 1998, p. 75).

*

Conform raportului baronului Spleny, în teritoriul moldav, ocupat de armatele austriece, se aflau „9 sate în districtul Hotin, 119 în districtul Cernăuţi, 3 sate în Câmpulung Rusesc, 142 în districtul Suceava, 11 sate în Câmpulung Moldovenesc”, iar „în aceste sate, locuinţele sunt, cel mai adesea, răzleţe, iar casele sunt atât de prost clădite şi de mici, încât într-însele nu găseşti, în afara unei odăi mici sau, mai degrabă, a unei afumători, alăturate unui antreu, decât arareori o cameră şi foarte rar alt loc de culcare. De cele mai multe ori, aceste cocioabe sunt neîngrădite şi nu sunt prevăzute nici cu şoproane sau grajduri sau alte clădiri gospodăreşti” (Spleny, p. 55).

*

Provincia, năimită înspre istoricizare, în vremurile de glorie ale cetăţilor din Suceava şi din Hotin, revenise în preistorie, iar ruinele mănăstirilor de odinioară, înconjurate de chilii huzurelnice, din care plesneau din bici mezinii unor puternice familii boiereşti moldave şi greceşti, lacomi după o îmbogăţire rapidă, provincia deci, ca şi întreaga Moldovă, „deveni foarte săracă de oameni şi aşa şi partea ei nordică, ţeara de sus, numită acum Bucovina” (Isidor de Onciul, Biserica Mirăuţilor, Cernăuţi, 1892, p. 6).

Cernăuţi, Palatul Episcopal – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Cernăuţi, Palatul Episcopal – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

Câteva orăşele şi târguri, câteva vetre de sat, populate cu oameni puţini, iar prin codri, lărgindu-şi pământurile cu foc şi pârjol, trăiau „podanii” (supuşii), o populaţia aproape sălbatică, care „darmă, în vreame de iarnă, pentru oi şi capre, bradu’ şi molidvu’ şi le aruncă de hrană” (Ion Budai-Deleanu, , Orândueala de pădure pentru Bucovina, Lemberg, 1786, p. 33).

*

Printre ţăranii aceştia obidiţi se aflau, desigur, şi ruteni, „de mult aduşi ca să muncească, ca să fie „vecini”, adică iobagi… pe moşiile mănăstireşti” (Bogdan-Duică, p. 123), şi românii, şi ucrainenii Bucovinei având, pe atunci, doar conştiinţa „legii moldoveneşti”, deci a credinţei ortodoxe, fără a „face deosebirea  între Român şi Rutean, căci legea era tot aceea” (Revista Politică, De lege moldovenească, nr. 3/1886, p. 2), iar naţionalismele nu aveau cum răzbi şi până la nivelul acela, al sărăciei şi al veşnicei oprimări. Oamenii trăiau într-o armonie cenuşie („Nu cred să mai fie vreo altă ţară de mărimea Moldovei, în care să întâlneşti neamuri atât de multe şi atât de deosebite” (Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Bucureşti, 1967, p. 198) şi, pentru că erau „înverşunaţi aproape până la eres în credinţa lor, de aceea se găsesc peste 60 de biserici de piatră numai în ţinutul Sucevei, peste 200 de mănăstiri mari, clădite din piatră, în toată Ţara de Sus, iar munţii sunt plini de călugări şi pustnici” (Cantemir, p. 208), timpul încremenise, iar lumea părea a fi un basorelief albicios, cioplit în piatră.

Şipotele Sucevei, Colibă huţulă – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Colibă huţulă – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

În Bucovina, existau doar patru orăşele, Suceava, „cel mai distins şi mai populat” (5 mazili, 9 răzeşi, 12 preoţi şi 50 familii ţărăneşti), Cernăuţii, „o localitate destul de populată” (2 boieri, 4 mazili, 10 preoţi, 48 familii de ţărani, cam tot atâtea familii evreieşti, 18 arnăuţi, 18 umblători şi 78 călăraşi), Siret, „un orăşel locuit doar de câţiva evrei şi, altfel, numai de ţărani” (2 mazili, 5 preoţi şi 65 familii ţărăneşti)  şi Vijniţa, „un orăşel înfiinţat nu demult, în apropierea Pocuţiei, constând, în prezent, numai din câţiva evrei şi ţărani imigraţi din Polonia” (3 preoţi şi 62 familii ţărăneşti), precum şi două târguşoare, Vama şi Câmpulung, care „pot fi considerate drept târguri, fiindcă, pe lângă faptul că în ambele localităţi casele sunt clădite des şi formează, oarecum, o piaţă, s-au şi introdus un fel de târguri” (Spleny, pp. 51-75).

*

„Înainte de ocuparea austriacă, Bucovina a avut mai multe şcoli mănăstireşti, dintre care cea mai însemnată era în Putna, a avut şase şcoli orăşeneşti, anume 4 în Suceavă, 1 în Cernăuţi şi 1 în Siretiu, în fine, două şcoli săteşti, una în Rădăuţ şi una în Câmpulung-Moldovenesc. Dintre şcolile acestea, una era greaco-fanariotă şi una latinească, iar celelalte erau toate româneşti” (Constantin Morariu, , Pedagogia română în Bucovina / 1774-1889, Revista Politică nr. 7/1890, pp. 12-16).

Putna, mănăstirea, în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Putna, mănăstirea, în 1860 –  de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

Patrioţii extaziaţi şi furioşi trebuie să ţină, totuşi, seama şi de alte două amănunte, şi anume de cel referitor la faptul că „ştim, cu bună samă, că înainte de venirea ţării noastre la  împărăţirea Austriei (1774) sistemul şcoalelor nu era cunoscut în Bucovina”, precum şi de amănuntul că, „în vremile cele mai nainte de intrarea acestei ţări sub milostiva moştenire a Împăratului Austriei, călugării, preoţii mireneşti, diaconii şi alte cinuri duchovniceşti se aşezau din candidaţii acei carii din şcoalele de rând erau învăţaţi în ştiinţa cetirei, scrisorii, cântărilor şi orânduirilor, rugăciunilor şi slujbelor bisericeşti, un mic catechisis, testamentul nou şi din parte cel vechiu”, mai departe că „şcoalele pentru acest feliu de învăţături erau la Episcopie, pre la mănăstiri, pre la târguri la câteva însemnate sate… şi se învăţau obiectele următoare: Ceaslovul, psaltirea, octoihul, catechisul moldovinesc şi rusesc, alcătuirea scrisorilor moldovineşti, psaltichia după melodie grecească, gramatica, geografia cea tălmăcită de Episcopul Amfilochie după Bufier, retorica, peatra scandeli asupra despărţirei bisericilor, epistola archiepiscopului Eugenie, istoria bisericei după Eusebie” (Morariu, Ibidem).

*

Această „implicare” culturală şi ştiinţifică în istoria mulţimilor avea să fie violent, dar fără ipocrizie acuzată de Arune Pumnul, primul luminător al Bucovinei: „Fie-mi iertat a te întreba: unde este literatura noastră cea bisericească? Unde sunt tratatele dogmatice, morale, pastorale, exegetice, istorice?… Unde sunt tratatele juridice, filosofice, fizice, matematice, poetice, retorice?” (Arune Pumnul, Convorbire între un tată şi între fiul lui asupra limbii şi literelor româneşti, Arune Pumnul / Voci asupra vieţii şi însemnătăţii lui, Cernăuţi, 1895, pp. 327-346), dar impunerea unor implicări reale din partea preoţilor avea să se facă, în cele din urmă, odată cu eforturile de contemporaneizare a provinciei cu Europa vremii ei.

Cernăuţi, 1832 – desen de I. Schubirsz

Cernăuţi, 1832 – desen de I. Schubirsz

*

Primul eveniment politic şi cultural al Bucovinei, care vine după mai bine de două veacuri de pietrificată singurătate („îşi mănâncă pâinea în sudoarea frunţii şi în linişte” (Cantemir, p. 208) s-a petrecut în ziua de 12 octombrie 1777, stil nou, când, la Cernăuţi, s-a organizat şi depus Jurământul Ţării faţă de Coroana Habsburgică, pregătit de Proclamaţia Mariei Theresa din 10 septembrie 1777, proclamaţie publicată, pentru prima dată, de George Dumitrescul-Benedicta, care era, în 30 septembrie 1797, profesor la şcoala trivială din Siret, şi care avea să publice proclamaţia la Iaşi, în 22 august 1795, în tipografia mitropolitului Iacov (Putneanul), proclamaţie scoasă la iveală, în 1902, de poetul şi dramaturgul bucovinean Constantin Berariu. Proclamaţia aducea la cunoştinţă „fieşticăruia, ce sunt locuitori în acest district al Bucovinei” că, „fiind între a noastră prea înaltă Curte şi între strălucitoarea turcească Poartă” înţelegerea ca „graniţa între ţara Moldovei, dimpreună şi cu partea ce este sub stăpânirea Cetăţii Hotinului paşalâc turcesc, şi, între acestea, districtul ce acum se numeşte Bucovina, care nouă din veci ne este dat, din apa Nistrului, până la Ardeal, unde se împreună trei graniţe, Ardealul, Moldova şi districtul Bucovina, care se numeşte Pietrele Roşii, hotărând şi întărind, într-amândouă părţile, cea desăvârşită odihnă şi linişte”, împărăteasa habsburgică poruncea celor care erau „locuitorii acestui district Bucovina, atât partea bisericească, cât şi cea mirenească, cum şi a toată obştea” să facă „jurământ de supunere, ca să se adeverească credincioşii noştri supuşi, ca prin acest jurământ” să se asume noua identitate statală, eveniment care avea să se întâmple „în Cernăuţi, la Octombrie, zi întâi, calendarul vechi, a anului acestuia, 1777”, impunând  „ca toţi Mitropoliţii, Arhiepiscopi, Episcopi, Arhimandriţi, Dichei, Egumeni, cum din partea boierimii Boieri, Mazili, Ruptaşi…, la 29 Septembrie, calendar vechi, să vie aici, la Cernăuţi” pentru a depune jurământul în ziua următoare, ţărănimea, evreii şi călugării de rând urmând să voteze, încă din 27 Septembrie, fiecare în satul, târgul sau mănăstirea lor, în faţa unui ofiţer austriac şi a unor reprezentanţi locali ai autorităţii. „Cum ajungea un ofiţer într-un sat, preotul punea să se tragă clopotele, ca să se strângă oamenii la biserică, iar vornicul trimitea vătăjeii după cei care trăiau prin munţi, pe la stâni şi pe la hodăi, ca să se înfăţişeze şi ei la jurământ. După ce se adunau cu toţii în biserică, mazilul citea răspicat jurământul, iar poporenii rosteau cuvânt cu cuvânt, după mazil, ţinând cele trei degete de la mâna dreaptă ridicate în sus. La urmă, preotul şi vornicul, precum şi ceilalţi săteni iscăleau jurământul, dacă ştiau scrie; de nu, puneau numai degetul sau făceau o cruciuliţă, iar mazilul le scria numele întreg. Fiecare sat trebuia să întărească, încă o dată, jurământul crăienilor şi să trimită, pentru aceasta, pe vornicul lor, dimpreună cu doi sfetnici, la Cernăuţi” (Grămadă, pp. 196-209). Proclamaţia a fost tipărită „în tipografia Episcopiei Blajului, din Ardeal. / Anul 1777, septembrie 10” (Constantin Berariu, Proclamaţia Maria Theresiei, în „Deşteptarea”, Nr. 63/1902, pp. 1, 2).

Cernăuţi, Piaţa Fântânii Albe, în 1832 – desen de I. Schubirsz

Cernăuţi, Piaţa Fântânii Albe, în 1832 – desen de I. Schubirsz

*

„S-a ales o lună de toamnă” pentru depunerea jurământului, „pentru că pe atunci avea să fie strânsă pâinea de pe câmp, iar boierimea, clerul şi ţăranii aveau timp destul pentru zăbavă şi, afară de asta, şi vremea era încă frumoasă, încât soldaţii puteau să doarmă pe pământul gol, cu cerul deasupra”, dar evenimentul a fost pregătit, cu rigoare nemţească, încă din vară, sub directa coordonare a generalului Spleny. „În Cernăuţi, precum şi în celelalte părţi ale ţării, se aflau numai bolţi şi nici un birt sau han mai mare; de aceea, Spleny îngriji de conace, de mâncare şi de băutură îmbelşugată pentru oaspeţii aşteptaţi. Necontenit soseau în târg care încărcate cu fân şi cu ovăz pentru cai. Pentru ca oaspeţii să fie pe deplin mulţumiţi cu ospăţul dat de împărăţie, s-au trimis ofiţeri în Galiţia, până la Iaroslav, Brody şi Liov, ca să cumpere farfurii, şervete, pahare, cuţite şi alte tacâmuri trebuincioase. Locotenentul Rolling avea să cumpere, în Liov, tacâmuri de zinc, vinuri străine şi alte băuturi spirtoase; Rauschel  a târguit, în Brody, pahare, lămpi şi drugi de fier. Colonelul Furstenberg a trimis scaune cu spătar din Stanislau, apoi un croitor şi un cizmar ai regimentului său; tot aşa, Spleny a adus, din Horodenca, bucătarul şi toate tacâmurile sale, fabricate la Danzig, furculiţe, sfeşnice, policandre, un cal pentru tambur şi gornişti. Un sergent major din Hussiatin a trimis soţia sa ca bucătăreasă, ba chiar din tabăra din Czortkow a sosit, în Cernăuţi, bucătarul colonelului Fernier, dimpreună cu cele mai bune tacâmuri din bucătărie. Ofiţerii statului major au adus, tocmai din Liov, covoare, candelabre şi scaune cu spătar. Mănăstirea din Horodenca a împrumutat baldachinul, trâmbiţele şi muzicanţii săi. Un alt baldachin a fost adus din Liov, precum şi o mulţime de dulgheri, măsari şi bodnari, care aveau destul de lucru pentru toată vara…

*

Cernăuţii erau, pe vremea aceea, mai mult un sat, decât un oraş, tăiat în două de uliţa jidovească, unde se aflau bordeie de lut şi nuiele, care, pe timp de ploaie năprasnică, erau în primejdie să se prefacă în noroi şi să fie spălate de pe faţa pământului de apele Prutului. Nicăieri nu aflai o locuinţă mai de Doamne-ajută”, aşa că „s-a ales, înaintea reşedinţei legatului împărătesc, o bucată de loc, care s-a netezit pe o suprafaţă de 36 de stânjeni lungime şi 18 lăţime. Înaintea locuinţei guvernatorului se ridică un arc de triumf, de 6 metri lărgime şi tot atâţia lăţime, ţinut de patru stâlpi dorici. Deasupra arcului se afla un balcon, împodobit cu vase şi cu pajure împărăteşti. În dreapta şi în stânga arcului de triumf, s-au ridicat două piramide de câte cinci stânjeni înălţime, pe vârful cărora stăteau chipuri de vulturi, cu aripile gata de zbor. În firidele celor patru stâlpi dorici se aflau statuile Dreptăţii şi Bunătăţii, care arătau cu degetul numele împăratului Iosif al II-lea şi al maicei lui, Maria Teresia, ale căror chipuri, înconjurate de nouri, erau zugrăvite deasupra statuilor… Ca să se poată adăposti şi ospăta musafirii, s-au pus la îndemâna lor cele 20 de case mai bunişoare din Cernăuţi, precum şi casele din Sadagura; afară de aceasta, s-au zidit galerii, de ambele părţi ale locuinţei guvernatorului, având fiecare galerie câte patru arcade, împodobite cu vase şi cu arme… În Cernăuţi se aflau, pe vremea aceea, numai patru bisericuţe „moldoveneşti”: Sf. Nicolae, Sf. Paraschiva, Sf. Treime şi Adormirea Maicii Domnului. Pentru slujba dumnezeiască a fost aleasă, de episcopul Dositei Herescu, bisericuţa de lemn a Sfintei Treimi, zidită, în anul 1773, de dânsul şi de fratele său, boierul Ilie Herescu, care era mare medelnicer. Ca să aibă lumea adăpost pe vreme rea, s-a ridicat o galerie largă prinprejurul bisericii, iar pe lângă pereţii galeriei s-au pus bănci şi scaune de şezut. Şi pentru „prostime” s-au făcut pregătiri: pe patru schele înalte aştepta câte un poloboc de câte 150 de vedre ca să fie desfundat, apoi boi fripţi în frigare, dar care s-au fost stricat din pricina vremii celei umede.

Cernăuţi, cazarma austriacă – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Cernăuţi, cazarma austriacă – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

Piaţa menită pentru serbare era înconjurată cu bănci, cu masalale şi cu brazi, înalţi de şapte stânjeni, pe care avea să se caţere mulţimea.

*

Pentru ca să nu se întâmple vreo nenorocire, în decursul serbării, s-a dat poruncă straşnică fiecare casă să aibă o bute cu apă, două cofe, o cange şi scări la îndemână, la vreme de primejdie. Târgoveţii şi oaspeţii trebuiau să ia seama cum umblă cu focul şi cu fumatul. Din Stanislau s-a adus o tulumbă (pompă), care s-a încredinţat, dimpreună cu alte unelte pentru foc, sublocotenentului Schmiedebauer, fost şef de birou”.

*

Cei mai importanţi oaspeţi proveneau din Galiţia („magnaţii poloni, muiaţi în aur”), „boierii din ţară, dimpreună cu jupânesele lor” („23 de boieri din Cordon şi 2 din Moldova; 88 de mazili din ţară şi 10 din Moldova; 109 ruptaşi şi 142 şleahciţi, toţi din Bucovina; tot astfel, 9 mădulari ai clerului înalt şi o mulţime de preoţi de la sate”), iar „fiecare boier era însoţit de un taraf de lăutari, robi ai săi, care începură să cânte îndată ce intrară în Cernăuţi”. „În fruntea tuturor, sosiră vornicul Vasile Balş, vornicul Anghelachi şi marele medelnicer Ilie Herescu; dintre clerici, erau sosiţi episcopul Dositei Herescu, arhimandriţii Iosif, Calistrat şi învăţatul arhimandrit Vartolomei Măzăreanul, „mădular academineştii teologii Chievului şi îndreptător şcoalelor domneşti”, precum şi cinci protopopi… De la munte şi de pe văi, veneau, călări pe cai mărunţi, preoţi bătrâni, îmbrăcaţi ţărăneşte, cu desagii pe şa, vornicii şi sfetnicii lor, tot aşa şi o mulţime de ţărani şi ţărănci, care voiau să vadă pe noii lor stăpânitori de la Beci (Viena), precum şi veselia ţării cumpărată pe bani…

Boieri moldoveni, în portul fanariot al vremii

Boieri moldoveni, în portul fanariot al vremii

*

În dimineaţa zilei de 12 Octombrie, la ceasurile 6, s-a ţinut, în locuinţa guvernatorului şi în tabără, o liturghie pentru credincioşii catolici. Pe la orele 8, porniră ostaşii şi târgoveţii la locurile pe care aveau să le ocupe în decursul serbării, iar trupele Regimentelor „Thierheim” şi „Durlach”, dimpreună cu fanfara Regimentului „Nugent”, se postară în faţa schelelor… Pe balconul arcului de triumf se aflau postaţi gorniştii lui Esterhazy şi vreo câţiva tamburi. Gorniştii lui Hadik, cu alţi toboşari, se postară la intrarea în magazin. Acolo se aflau – nu departe, pe un dâmb – vornicii şi sfetnicii, sub comanda mazilului Palade. Orăşenii se aşezaseră înaintea locuinţei lui Schmiedebauer. La dreapta lor, stăteau slujbaşii de la judecătorie, apoi breslele, Armenii şi, în sfârşit, Jidovii. Fiecare stare şi naţiune avea steagul ei nou şi câte un taraf de lăutari; Jidovii purtau cele 10 porunci.

*

În vremea aceasta, se rânduiră şi celelalte stări, anume episcopul Dositei Herescu, arhimandriţii, egumenii şi ceilalţi călugări; boierii, mazilii, ruptaşii şi şleahciţii se aşezară în sala cea mare, la stânga şi la dreapta, aşa cum aveau să meargă cu convoiul. Erau de faţă şi trei generali, patru colonei, doi locotenenţi-colonei şi trei maiori, care, după ce se salutară, în cerdacul sălii, intrară, împreună cu nobilii cei străini, în locuinţa guvernatorului.

*

La 9 ceasuri, se deschiseră uşile de la reşedinţa guvernatorului şi, în cântecul tuturor muzicilor, apăru pe prag legatul împărătesc, Gabriel baron de Spleny, în mare ţinută şi însoţit de 12 lachei, în livrele strălucitoare, cu care intră în sala cea mare, unde-l aşteptau stările. Înaintea lui păşeau ofiţerii Hanisch şi Dorbat, care erau maeştri de ceremonii, iar îndărăt veneau magnaţii cei străini.

*

Iată că, pe la portalul de triumf, trâmbiţele dădură un semnal, care se auzi în tot oraşul, până departe, în valea Prutului, şi convoiul începu să se mişte încet. În frunte, călărea Regimentul de cavalerie „Thierheim”, a cărui fanfară cânta un marş sărbătoresc. Cam la douăzeci de paşi mai în urmă, veneau moldovenii Dămian şi Mihalache, ceilalţi doi maeştri de ceremonii, iar în mijlocul lor păşea crainicul Calmuţchi. Aceştia formau fruntea convoiului. Îndărătul lor, se întindea lanţul cel lung al oaspeţilor, tot de câte doi oameni: boiernaşii şi ruptaşii, ca cei mai mici în boierie; după aceştia, urmau mazilii şi, în sfârşit, boierii cei mari, îmbrăcaţi în anterie şi încinşi cu şaluri de mătase, toţi perechi şi cu capul descoperit. La o distanţă mai mică, înapoia boierilor, mergeau preoţii, iarăşi câte doi şi îmbrăcaţi în strălucitoare odăjdii, ca florile de câmp. După dânşii, urmau călugării şi egumenii, mai departe – dichii şi arhimandriţii, iar la urmă – bătrânul şi slăbănogul episcop Dositei. După episcop, păşeau maeştri de ceremonii Hanisch şi Dorbat, apoi baronul de Spleny, în haine de gală şi urmat de cei 17 ofiţeri, care au fost trimişi să jure pe târgoveţi şi pe ţărani. Înapoia ofiţerilor, mergeau magnaţii, cei din Galiţia şi din Ardeal. Un despărţământ de oaste încheia convoiul cel lung. Ca să ţină ordine în mulţimea cea numeroasă, care nu mai văzuse asemenea minune, se aşezară soldaţii, târgoveţii şi ţăranii pe amândouă părţile drumului, câte doi în şir. Muzicile cântau, iar steagurile se plecau ca şi înaintea împăratului, iar soldaţii prezentau, pe rând, arma, la apropierea guvernatorului.

*

Magazinul, în care avea să se ţină jurământul, era înconjurat de o mulţime de lume. Pe pereţi atârnau chipurile împăratului şi împărătesei, iar în mijlocul clădirii, sub un minunat baldachin, se ridica un tron, acoperit cu atlas roşu, pe care se aşeză Spleny, cu capul descoperit. După ce intrară şi se rânduiră toţi cei invitaţi, crainicul ridică toiagul ca să se facă tăcere în mulţime, iar credinciosul boier Ilie Herescu luă locul unui logofăt şi citi, cu glas tare şi răspicat, manifestul împărătesc şi jurământul, în limba moldovenească, pe care-l ascultă poporul în tăcere. După aceea, ţinu episcopul Dositei o frumoasă cuvântare către mulţime, îndemnând-o la credinţă şi supunere către casa împărătească şi arătând cât de vajnic e jurământul acesta. Încheind episcopul cuvântarea, frate-său citi, iarăşi, jurământul răspicat, iar poporul repetă fiecare cuvânt, ridicând în sus trei degete de la mâna dreaptă. Când isprăvi logofătul de citit jurământul, poporul strigă de trei ori: „Să trăiască!”.

*

Ostaşii Regimentului „Thierheim” dădură o salvă întreită, iar tunurile bubuiră de 36 ori, anunţând lumii că Bucovina a trecut pe veci în stăpânirea Austriei! Muzicile militare şi toate tarafurile de lăutari ale boierilor şi mănăstirilor, precum şi o meterhanea turcească, începură să cânte; valurile mulţimii se clătinară, orăşenii şi oastea îşi schimbară locurile şi porniră încet spre biserica Sf. Treime, formând o îndoită linie, pe ambele părţi ale drumului, pe care mergea convoiul la sfânta liturghie.

*

În uşa bisericii, îl primi pe Spleny episcopul Dositei, îmbrăcat în odăjdii şi înconjurat de preoţi, stropindu-l cu aghiazmă şi cădelniţându-l.

*

În biserică încăpură numai oaspeţii cei mai aleşi, căci locul era de tot strâmt. În decursul serviciului dumnezeiesc, Spleny îngenunchease sub un frumos baldachin, pe un scăunaş acoperit cu atlas roşu. La începutul sfintei liturghii, împuşcă trupa Thierheim, înaintea bisericii, şi 36 de tunuri se descărcară, iar după liturghie se strânse toată boierimea şi prostimea în piaţa de dinaintea sălii celei mari ca să salute pe Spleny şi să i se ploconească. Tot în piaţă se afla şi o masă cu două lumânări de ceară, cerneală roşie şi hârtii, pe care era scris jurământul. Spleny luă, din mâna celor 17 ofiţeri, listele cu jurământul şi chemă pe cei mai aleşi dintre boieri şi preoţi ca să-l iscălească. Şi ceilalţi fură chemaţi în Cancelaria ţării pentru acest scop…

*

Vestea despre omagiu a fost răspândită în toată ţara şi, de aceea, a venit o mulţime mare de oameni la Cernăuţi. Pentru îndestularea acestor suflete, s-au aruncat, de pe balconul arcului de triumf, bani noi galiţieni, de câte 15 creiţari, în sumă de 720 coroane, iar ca să nu se işte scandaluri, fură depărtaţi Jidovii cei lacomi. După aruncarea banilor, începu să cânte muzica şi să se împartă poporului vin şi mâncare. Pe dâmbul pe care se afla magazinul, se înălţau patru schele, cu câte patru stâlpi ascuţiţi, împodobiţi cu cordele, iar deasupra, pe schele, erau două antale mari, de câte 150 vedre, de vin moldovenesc, cărora li s-a dat cep. Curgea vinul ca dintr-un izvor, iar lumea îl lua cu cofele, cu cănile, cu ulcelele şi cu pumnii.

Pojorâta, munţii Adam şi Eva – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Pojorâta, munţii Adam şi Eva – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

Tot în vremea asta, se împărţi, de starostele măcelarilor, Valentin Marşal, şi de calfele sale, pe celelalte două schele, 40 de oi fripte, gâşte, raţe, gobăi şi 1.500 franzele, pe care le aruncau doi aruncători, „fără să se întâmple vreo primejdie”, după cum povesteşte raportul.

*

Nu departe de cele patru schele, se aflau trei copaci, de câte 5 până la 7 stânjeni înălţime, cojiţi de scoarţă şi unşi cu ulei. În vârful lor fluturau panglici de mătase, năframe, în ale căror colţuri erau legaţi bani, brâie moldoveneşti etc. Cu toate că unele încercări nu au reuşit, totuşi, cei mai sprinteni dintre ţărani şi munteni au izbutit să ia jos toate lucrurile de acolo. Era mare râsul şi hazul mulţimii de cei care cădeau.

*

Muzica cânta, poporul mânca şi bea, juca sau se căţăra pe copaci, în vreme ce străinii, boierii de ţară şi clericii băteau din palme şi încurajau pe „mojici” ca să-şi arate iscusinţa.

*

Pe la două ore şi jumătate, după-amiază, răsunară trompetele şi duruiră tobele de pe balconul arcului de triumf, dând de ştire boierilor că şi pentru dânşii e gata masa.

*

La guvernatorul împărătesc ospătau boierii cei mari, clericii şi străinii cei aleşi, aşezaţi la zece mese. În magazia cea nouă, de care se ţineau cele opt bucătării, se aşezară, pentru mazilii şi pentru preoţii de rând, 17 mese, dintre care una numai cu bucate de post. Pentru fiecare două mese serveau un stolnic, dimpreună cu şase servitori şi servitoare.

*

Numărul oaspeţilor ajungea la opt sute. Mâncarea bună era din belşug, vinuri moldoveneşti şi ungureşti – după pofta inimii, iar muzica răsuna în amândouă sălile, înveselind cu de-a sila inimile…

*

După masă, începură boierii moldoveni, în chiote vesele, să joace, în piaţă, într-un mare cerc, bătrâne şi frumoase jocuri moldoveneşti, cum nu mai văzuseră străinii prin ţările lor…

*

Seara, pe la 6 ceasuri, când se îngâna ziua cu noaptea, începură să licărească cele dintâi lămpi şi să răsune goarnele de pe foişor; fanfara Regimentului „Nugent” cânta un marş, iar afară, în tabără, unde ardeau focurile, se desluşeau sunetele înăbuşite ale meterhanelei. Vinul curgea din belşug, iar poporului i se împărţi, din nou, carne friptă şi pâine.

*

Arcul de triumf, cele două intrări din faţă, copacii pentru căţărat şi îndoita îngrădire a pieţii de serbare străluceau în lumina copleşitoare a 5.000 de lămpi, iar la locuinţa lui Spleny ardeau 30 de felinare de tinichea, vopsite în roşu şi alb, şi toată strada principală, începând de la arcul de triumf şi până la cele patru schele, era luminată cu 60 de felinare şi masalale.

*

Cernăuţiul era împodobit sărbătoreşte. Înaintea caselor se ridicau arcuri, iar deasupra uşilor atârnau frunzare şi ghirlande de flori, pajuri duble sau inscripţia „Trăiască Maria Teresia şi Iosif al II-lea!”.

*

Ceva mai târziu, începu să curgă lumea spre podurile cu mâncare şi băutură, căci aici se aprinse un foc de artificii pentru desfătarea mulţimii bete de bucurie, de cântece şi de vin.

*

Nici jocul nu a lipsit în seara aceea: în locuinţa guvernatorului împărătesc era bal pentru magnaţii poloni şi ardeleni. Boierii moldoveni, despărţiţi de subţiraticii străini, jucau jocuri de-ale lor în sala cea mare, unde puteau să-şi facă cheful după obiceiul ţării, sărind şi chiuind în voie.

*

Mazilii şi ruptaşii petreceau în magazinul cel nou, iar prostimea – afară, pe când jidovii se învârteau şi ei într-o colibă de crengi, făcută anume pentru dânşii. Abia aici li s-au împărţit şi lor bani.

*

Veselia cuprinse toată lumea, încât nici hoţii nu s-au atins de avere străină, deoarece şi ei erau ameţiţi de-a binelea. Sus, pe deal, în tabără, ardeau focuri, trâmbiţau goarne sau cântau muzici, iar jos, în orăşel, se plimba mulţimea pe uliţi, cu tarafuri de lăutari, de la casă la casă.

*

Pe la miezul nopţii, se potoli totul: luminile şi masalalele se stinseră, numai felinarele mai ardeau în noapte. Rar unde mai auzeai vălmăşagul mulţimii, căci poporul se culcase prin birturi şi conace, pe drumuri sau în casele târgoveţilor cernăuţeni…

*

Astfel s-au veselit Bucovinenii şi străinii, acum o sută patruzeci şi nouă de ani, costând acel praznic uriaş la mormântul ţării 20.312 coroane şi 20 bani” (Grămadă, pp. 196-209).

Rădăuţi, Episcopia – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Rădăuţi, Episcopia – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

Acest prim festival folcloric bucovinean al stărilor sociale, „praznic uriaş la mormântul ţării”, nu i-a avut printre protagonişti şi pe ţăranii bucovineni, obştea lor, deşi aparent reprezentată de vornic şi de sfetnici, rămânând, ca întotdeauna, ignorată, „deşi ei trebuia să i se dea cea mai mare atenţie ca uneia care constituie cel mai puternic, mai trainic şi mai rezistent factor pentru conservarea unei naţiuni” (Ilie E. Torouţiu, Poporaţia şi clasele sociale din Bucovina, Biblioteca Bucovinei, Bucureşti, 1916, p. 407).


Comments are closed