Un istoric uitat al vechiului drept românesc (II) | Dragusanul.ro

Un istoric uitat al vechiului drept românesc (II)

Coperta Analelor, în care a fost publicat studiul

Coperta Analelor, în care a fost publicat studiul

*

Tulburătoarea poveste a vieţii lui George Popovici, istoricul şi politicianul bucovinean, care a ales să-şi semeze opera poetică printr-un pseudonim calamburistic, T. Robeanu („te robea, nu?”), spusă, după o documentare amplă şi amănunţită, de academicianul George Fotino, printr-un studiu monografic, prezentat în şedinţa înaltului for ştiinţific românesc, în 8 martie 1935, continuă, dar va face parte din ampla recuperare de memorie, pe care o pregătesc, pentru anul următor, având ca „ţinte” doi mari nedreptăţiţi ai insebilităţii noastre, T. Robeanu şi Vasile Gherasim, amândoi cărturari cu operă amplă, dar pe care eu îi revendic mai ales ca poeţi.

*

Pentru fiecare în parte, dintre cei doi corifei ignoraţi, se potrives spusele-lacrimă ale lui Nicolae Iorga, la moartea prietenului său, Geurge Popovici:

*

„Între învinşii păcatelor noastre, între acei pe care i-au ucis prostia şi răutatea din acest neam, nu ştiu nici unul, de pe urma căruia să trebuiască atâtea lacrimi. A fost aur curat, în calea celor care, împodobindu-se cu plumbul, l-au călcat în picioare”.

*

În excelentul studiu monografic al academicianului George Fotino există, vizavi de opera poetică, semnată cuz pseudonimul T. Robeanu, diletantisme de neiniţiat, de om care nu a gândit, niciodată, liric şi preia opinii, pe care, pe atunci, doar „prostia şi răutatea din acest neam”, cum zicea Iorga, le-a zămislit. Am cules şi voi păstra şi în carte acele opinii, din mare şi profund respect, pentru un academician care, aşa cum veţi putea desluşi singuri, şi-a respectat îndatoririle. Deci, continuarea studiului monografic

*

*

George Popovici, un istoric uitat al vechiului drept românesc

*

Într-o scrisoare din ţinutul Câmpulungului, din 1899, citesc:

*

„Suntem făloşi de vrednicul nostru deputat. Glasul d-voastră şi împreună cu alte daruri au înscris numele d-voastră cu litera neştearsă în inimile noastre. Rugând pe Atot Puternicul Creator să vă ţină încă mulţi ani, ca pe un exemplu de abnegaţie pentru prosperarea neamului şi a ţării noastre… Vă asigurăm şi noi, din districtul Câmpulungului, de neclintita noastră iubire şi alipire, făgăduind solemn că o falangă puternica vom lucra şi noi, alăturea cu d-voastră, sprijinind pentru eluptarea drepturilor noastre, încălcate de profanatorii acestui sfânt pământ”.

*

Ales în Dieta ţării, se ridică, în şedinţa de la 17/29 decemvrie 1898, începându-si vorbirea în româneşte şi continuând în limba germană împotriva silniciilor, din pricina cărora au pătimit Românii, în alegeri.

*

O întrerupere a activităţii sale, din Dieta Bucovinei, fiind bolnav, şi apoi îşi reia acţiunea, printr-o intervenţie în şedinţa de la 24 martie 1899, sprijinind propunerea de a se reforma Statutul organic al ţării (Landesordnung) şi legea ei electorală (Landeswahlordnung) şi aducând şi un proiect de lege tinzând la crearea unei noi curii şi spre acordarea sufragiului universal egal şi direct.

*

Activitatea lui, care, sub forme diferite – adunări săteşti, atitudini protestatare în Parlamentul imperial şi în Sfatul bucovinean, întemeieri de cercuri culturale, pe care, din puţinul lui, le înzestra cu cărţi româneşti – avea, fireşte, să-i atragă şi toată încrederea şi dragostea lumii româneşti, care îi înmulţea dovezile de recunoaştere[1], dar şi să ducă, încet, încet, la tensiune între el şi stăpânire. Aşa, neînţelegerile cu guvernatorul Bucovinei îl duc, în 1899, la demisiunea din locul pe care îl ocupa, prin concurs, din 1897, de translator al „Foii Imperiale de Legi”. Orice gest protestatar al lui entuziasma pe bucovineni. Chiar şi cu acest prilej, al demiterii ostentative, el primi, din toate colţurile Bucovinei, scrisori de aprobare şi de îndemn – în care, cum cetim într-o scrisoare din 13 octomvrie 1899, a femeilor române din Rădăuţi – bucovinenii rugau pe „Atot Puternicul Creator să susţină pe scumpul nostru mărgăritar, dr. George Popovici, care e fala naţiunii şi speranţa viitorului nostru”.

*

Un moment culminant al acţiunii lui de străjuire a intereselor româneşti se aşează în timpul sesiunii Delegaţiunii de la Budapesta, din mai 1900. Reunită în Capitala Ungariei, Delegaţiunea comună a monarhiei habsburgice avea, între altele, a asculta, în şedinţa a III-a, din 26 mai, expunerea strălucită a reprezentantului bucovinean, asupra raporturilor Regatului Român cu Tripla Alianţă şi asupra repercusiunii, pe care ar trebui această politică s-o aibă în viaţa românilor supuşi Coroanei Sfântului Ştefan.

*

O explicare a apropierii şi federării de odinioară a mai multor popoare, într-o Austrie puternică, pentru ca, laolaltă, să-şi asigure existenţa faţă de expansiunea cotropitoare, de pe atunci, a osmanlâilor, este folosită de George Popovici, în discursul său, pentru a lămuri şi justifica intrarea Regatului Român în Tripla Alianţă, pentru ca, împreună, să asigure rezistenţa în faţa tendinţelor de penetraţie ale unui nou duşman, dinspre Nord, ale slavismului.

*

„Poporul rus – a spus el – în decurs de mai puţin de 200 de ani, a ajuns, în avântul lui, până la Vistula şi Prut şi bate la porţile Europei apusene. E un destin al lui, care îl mână mai departe; şi oricât de iubitor de pace ar fi Ţarul Nicolae, tendinţa de expansiune, care caracterizează pe ruşi şi care este a oricărui popor tânăr, precum şi pornirea irezistibilă spre o mare deschisă, vor sfârşi prin a pune arma în mâna lui sau în aceea a succesorilor lui. Nu mărinimia unui monarh poate opri în loc cursul unui atât de mare proces istoric”.

*

„Ci – demonstrează George Popovici – singură apropierea popoarelor de la Dunăre, pentru organizarea unei rezistenţe comune. Şi, în această ordine de idei, contribuţia românilor la apărarea monarhiei se mărturiseşte în lungul curs al istoriei.

*

Românii din Ungaria au apărat ţara ungurească, timp de veacuri, cu jertfa sângelui lor. Pentru a arăta energia şi vitejia lor, e de ajuns să se pomenească, aici, numele românului Ioan Huniade. Credinţa şi supunerea lor faţă de Statul acesta îşi află expresia cea mai strălucită în figura românului Matei Corvin, odinioară încarnarea românilor din Ungaria, care n-ar fi putut să desfăşoare atât de strălucită activitate, dacă neamul din care el s-a născut n-ar fi fost un neam credincios…

*

În anul 1848, poporul român se ridică, până la un om, pentru a apăra dinastia greu ameninţată în Ungaria… Niciodată, ca atunci, ispita nu era mai mare pentru o mişcare românească. Şi totuşi… Iar mai târziu, de când România este independentă, ea s-a apropiat, cu toate că a avut de suferit decepţii din partea noastră, tot mai mult şi loial de monarhie. Apropierea României de Austria şi de aliaţii acesteia e singura posibilitate pentru împărăţia dualistă de a se sustrage îmbrăţişării omorâtoare a vecinului ei rus”.

*

Pentru a câştiga, însă, popoarele la o politică de apropiere faţă de Austria, este nevoie – demonstrează deputatul român – să se arate o cât mai mare înţelegere pentru nevoile acestora.

*

„Este necesar ca, printr-o tratare mai bună a conaţionalilor mei, aparţinând Austro-Ungariei, să se arate că o apropiere de Austria are foloase pentru noi şi nu ascunde nici o ameninţare de distrugere a propriei noastre naţionalităţi.

Or, în această privinţă, s-a păcătuit foarte mult.

Soarta românilor din Ungaria este un adevărat martiriu. Mai ales, de la introducerea formei de stat dualiste, naţiunea stăpânitoare maghiară pune în mişcare cerul şi pământul pentru a răpi, românilor de sub Coroana Sfântului Ştefan, naţionalitatea lor. Ea întrebuinţează făgăduieli şi ameninţări, zahăr şi bici; întreg registrul de represalii, până la cunoscutele măsuri ale Baronului Banffy, este folosit pentru a se fura românilor naţionalitatea cea moştenită.

*

Aş putea să vă povestesc volume întregi despre nedreptăţile făcute românilor, dacă nu aş socoti de datoria mea să nu îndârjesc mai mult lucrurile, ci să caut mijloace de îndreptare.

Hegemonia maghiară a fost comparată cu centralismul cistlaithanic. Comparaţia şchioapătă. Centralismul moderat pune anumite cerinţe necesare şi raţionale, în interesul Austriei şi al poziţiei sale, de mare Putere. Omnipotenţa maghiară, însă, este netolerantă şi ea strică fiinţei Statului, care îi e vasal…

*

Preşedintele (întrerupând şi agitând clopoţelul): Rog pe dl orator să rămână la subiect.

Dr. G. Popovici: Am să vă dovedesc, îndată, d-le Preşedinte, în ce legătura este aceasta cu subiectul cuvântării mele.

Dacă problema slavă se va ridica, tot mai ameninţător, în Europa de răsărit, atunci va vedea naţiunea maghiară cât de necugetat a procedat, când a slăbit elementul neslav, pe români. Pe mine m-a mângâiat o slabă licărire de speranţă, că spiritului mai uman al actualului prim-ministru, von Szell, îi va reuşi să creeze românilor din Ungaria, să le asigure un minimum de existenţă politică. Zadarnică mi-a fost speranţa. Ea nu s-a împlinit. Şi suferinţele naţiunii române din Transilvania şi din Ungaria au rămas aceleaşi. Şi noi, românii din Bucovina, trecem printr-un pericol naţional asemănător. Slavizarea acestei ţări înaintează înspăimântător, ajutată fiind de o politică în totul greşită. Un presupus interes de stat trebuie s-o explice. Se urmăreşte întărirea curentului rutenismului tânăr. Se crede, astfel, că se va putea paraliza, prin aceasta, agitaţia panslavistă, pe de altă parte, se crede că o atare mişcare austriacă ar putea ajunge să atragă Ucraina”.

*

Urmează o demonstrare a greşelii ce se săvârşeşte, nedreptăţindu-se românii, care trăiesc prigoniţi, pe când, printr-o politică prietenoasă, se sprijină elementul rutean şi se tinde către o slavizare a Bucovinei, şi se arată ce penibilă impresie au făcut, în România, încercările şi tendinţele anacronice de slavizare a Bucovinei, şi cât ar trebui ca Austria – dacă ea ar avea viziunea adevăratei politici a Orientului– „să-şi facă o dogmă din respectarea existenţei naţionale şi din dezvoltarea culturală şi politică a românilor ei”.

*

Discursul, de mare întindere şi de atitudine, din Delegaţiunea de la Pesta a produs o puternică impresie în lumea românească din Nordul Carpaţilor şi a suscitat tot interesul lumii româneşti din regatul liber, din Sudul munţilor[2].

*

În toamna lui 1900, în noiembrie, urma să se facă alegeri pentru Senatul austriac. Pe români lupta îi aflase dezbinaţi. De multă vreme, în lumea politică românească se ivise un curent democrat, care cerea o mai largă chemare a ţărănimii la rosturile trebilor publice şi, prin însăşi aceasta, tindea, în Bucovina, la o mai răspicată afirmare a românismului în mişcarea ideilor politice. În faţa noului curent rămânea, însă, în vechea lui structură, partidul naţional-român, care nu împărtăşea radicalismul ideologic şi tactica dârzeniei a celor mai tineri. Mişcarea politică, de la sfârşitul veacului trecut, un moment anemiată prin aceste controverse lăuntrice, cum şi prin unele compromisuri fără ziuă de mâine, pe care le făcuseră cadrele mai vechi, fu, un moment, înviorată şi fecundată, in idealismul ei, de intransigenţii care, în frunte cu George Popovici şi Iancu cav. de Flondor, neîmpărtăşind ideea unei politici de oportunitate şi de soluţii comode – oportunitate, de altfel nu întotdeauna, în sensul peiorativ al oportunismului – s-au retras şi, pentru o mai dârză opoziţie, alcătuiesc un program radical şi democrat şi fac să apară, în locul „Gazetei Bucovinei”, foaia „Patria”, al cărei prim număr vede lumina zilei la 2/14 iulie 1897, sub conducerea lui Valeriu Branişte, „un redactor cu care Bucovina se va mândri şi cum nu a mai văzut până acum” – scria George Popovici, la 24 iunie 1897, într-o scrisoare din Viena.

*

Dar atitudinii tot mai dârze a tinerilor români aveau să-i răspundă, pe de o parte, încercările stăpânirii austriece de a căuta puncte de sprijin în elementele mai blajine ale lumii româneşti, pe de altă parte, înclinările unora din fruntaşii vieţii bucovinene către o politică de concesiune şi adaptare. Încercările stăpânirii austriece urmăreau a face să aţipească mişcarea românească. Guvernatorului bucovinean, Baronul Bourguignon, a cărui politică se îndrepta, cu mai multă simpatie, către elementele minoritare, i se dăduse de la Viena – unde românii făcuseră plângeri– sfatul de a adopta o purtare mai împăciuitoare şi mai făgăduitoare faţă de aceştia. Ademenit de perspectiva foloaselor pe care o împăcare cu stăpânirea austriacă le putea făgădui, partidul naţional român – al cărui preşedinte fusese Ion cav. de Flondor – ajunsese să se împace cu Bourguignon.

*

Prin câteva concesiuni aparente, acordate, ici şi colo, de către guvernul imperial, acesta poate să încheie, cu partidul naţional român, un pact, ce avea să se dovedească – lesne şi curând – amăgitor.

*

Ion Flondor şi George Popovici, în semn de protest, părăsesc clubul dietal român[3] şi pun temelia noului Partid Poporal Român, luând asupra lor ziarul Părintelui Morariu, şi care, odată cu întemeierea noului partid românesc, trece sub conducerea vrednicului preot Atanasie Gherman, înlocuind vechea foaie „Patria”, care încetează şi al cărei conducător, transilvăneanul Valeriu Branişte, urmărit, trecuse în Transilvania, deghizat în vizitiu, pe trăsura lui Ion Flondor.

Românii trăiesc zile mai vrednice, dacă nu prin rezultatele la care puteau duce – şi n-au dus – cel puţin prin o afirmare mai românească a unei atitudini.

*

George Popovici e proclamat, pentru curia V-a, candidat şi este, ca şi Baronul Eudoxiu Hurmuzachi, „dorit de toţi românii cinstiţi din ţară”. Dar stăpânirea austriacă avea să lovească – şi din plin. În afară de presiunile, devenite rituale în alegerile din monarhia habsburgică, se luaseră măsuri ca sa fie opuse candidaturilor româneşti mai intransigente, alte candidaturi, agreate de guvernul Bucovinei[4].

*

„Aici, am mare luptă – scrie, la 11 noiemvrie 1900, în preajma alegerilor, George Popovici, tatălui său – Mikuli a subminat terenul în mod infernal… Nu ştiu dacă voi putea scoate, din ţinutul Câmpulungului, o majoritate de cel puţin un vot. Fac tot ce pot, dar Dumnezeu ştie cum va ieşi. Mă simt atât de nenorocit, încât îmi vine să plâng”. Şi, tot aşa: „partidul nostru să rămână neînfrânt… Ce vrei, dragă tată, forurile ministeriale nu cunosc acea delicateţe provincială a noastră, care nu înceată a lăuda, acolo unde voieşte, ca urechea ce aude să aibă impresia unei mustrări… Eu vorbesc deschis, eu nu pot altfel, dacă şi mă doare”.

Se luaseră măsuri să nu fie ales.

*

George Popovici, cel care ţinuse, cu îndărătnicie şi sacrificii, piept guvernului cezaro-crăiesc, cel căruia vorba ăi răsunase mai cald şi mai răspicat, în Reichsrathul Vienei, pentru apărarea nevoilor neamului său obijduit, cel a cărui elocinţă ar fi putut să se măsoare cu elocinţele care vor fi cinstit, vreodată, tribuna Parlamentului imperial, şi care, în 1900, la Budapesta, în Delegaţia austriacă, rostise acel răsunător discurs, de definire a rostului românilor în politica monarhiei şi a Triplei Alianţe, ireductibilul naţionalist, ieşi înfrânt din încercarea de a pătrunde în Senatul austriac.

*

Mare a fost mâhnirea bunilor români din Bucovina şi numeroase sunt mărturiile acestei adânci mâhniri româneşti. Printre scrisorile pe care George Popovici le-a primit, atunci, iată una, din Fundul Moldovei (13 Decemvrie 1900):

*

„Adânc întristat de căderea noastră, am apucat condeiul, să rugăm câteva cuvinte, în scris, către Ilustraţia d-voastră. Alegerea din Câmpulung, din 12 decemvrie, pentru curia a V-a, nu pot zice că a fost altceva decât o tristă memorie pentru viitorul românilor unui district românesc, cum e Câmpulungul”.

*

E drept că, în curând după această alegere, se deschide, prin moartea deputatului Isopescul, perspectiva unor noi alegeri, iar „Deşteptarea”, vestind moartea Isopescului, exprima nădejdea alegerii lui George Popovici şi vorbeşte de sosirea numeroaselor adrese de aderenţă către el, rugându-l să-şi pună, din nou, candidatura pentru curia a V-a. Dar George Popovici, mâhnit de luptele politice dintre ai săi, istovit şi sărăcit de greutăţile unei lupte inegale[5], înfrânt în această încercare electorală, îşi părăseşte ţara de naştere şi ţara copilăriei sale şi coboară în Ţara Românească[6].

***

Activitatea lui politică se poate urmări şi în „Gazeta Bucovinei”, în „Patria”, în „Deşteptarea”, în „Tribuna” din Sibiu, dar ea se poate urmări şi, mai ales, preţui în trăinicia gândului pios şi a amintirii recunoscătoare, care i se mai păstrează, încă, în satele româneşti din ţara fagilor. Oarecari lămuriri mai pot fi spicuite şi din manuscrisele lui, păstrate, astăzi, în colecţiile Academiei Române, printre care, alături de câteva scrisori de la unii dintre fruntaşii vieţii politice din Bucovina, scrise, mai întotdeauna, în limba germană şi, mai întotdeauna, privitoare la interese pe care nu le-aş putea numi de ordin obştesc, ci la interese ca de la om la om – se află şi câteva scrisori, pornite din suflete de ţărani bucovineni şi privitoare la interese de neam. Iată una, de la un sătean de prin ţinutul Câmpulungului:

*

„Către mult doritul nostru doctor George Popovici, mult iubitul nostru deputat şi luminătorul Românilor din Bucovina. Dumnezeu să-l trăiască şi să-l ferească de duşmani şi nouă să ne fie tuturor veşnic. Noi ne-am ruga, la marea mila dumitale, să ne faci un gimnaziu, ca să mai vie şi Românilor odată la o cinste, că nu ţi-ar trebui alt bine să faci, că mulţi copii de-ai noştri s-ar folosi şi mare bine ne-ai mai face pentru neamul nostru românesc… Că mulţi oameni îşi iau băieţii de la Suceava, pentru depărtare, şi cărţile îs scumpe, dar aici tare bine ar fi. Noi avem băieţi care învaţă foarte bine, s-ar putea să ne iese domni… Dumnezeu să-i binecuvânteze, amin …”.

*

Şi nu a fost nevoie către care să nu-şi fi aplecat urechea ascultătoare şi să nu-şi fi deschis sufletul sensibil. Oricare ar fi fost preţul – care a fost atât de greu.

***

Dar sufletul lui delicat avea să-şi afle un refugiu în acea îndeletnicire, către care firi ca a lui se lasă ademenite de timpuriu[7]. Înveli în poezie trecutul – pe care îl cunoştea ca puţini alţii – al neamului său. Versurile şi le tăinui sub discreţia unui pseudonim, T. Robeanu, pseudonim care a fost, pentru George Popovici, „masca sentimentală în mijlocul mulţimii pe care a trebuit s-o suporte… Poezia, la el, a fost un refugiu, un loc de hodină, o streaşină de umbră, sub care a căutat un loc de adăpost liniştit, fericit că nu ştie nimeni unde se ascunde”[8]. Din acest ascunziş, ochii lui căutau către plaiurile Bucovinei. Trecutul acestui mândru colţ de ţară românească poruncea sensibilităţii lui Robeanu. De câte ori, în mijlocul a fel şi chip de necazuri, sufletul lui nu s-a înviorat, la multele aduceri aminte din muntele Câmpulungului, şi de câte ori icoana atâtor colţuri de ţară, unde-i zburdase copilăria şi cea dintâi tinereţe, nu se va fi trezit răscolitor în acest suflet! Şi poate că, amintindu-şi de „Bolta de la Craiul Negru” şi cântând amintirile, se va fi gândit la puţinele ceasuri de voie bună ale tinereţii sale, şi poate va fi fost şi el printre cei trei voinici, pe care-i cântă în „Bolta de la Craiul Negru:

*

„În bolta de la Craiul Negru

Acolo-i vinul minunat,

Acolo trei voinici, aseară,

Într-un ungher s-au aşezat.

*

Crâşmaru-n umbră clipoceşte,

Mănunchi de chei i-atârnă-n brâu,

Nepoata are ochi albaştri

Şi-i blondă ca un spic de grâu.

*

Şi unul sare în picioare,

Zâmbind, mânuţele i-a prins,

Guriţa-al doilea îi sărută

În şaga mai, mai înadins.

*

Iar cel din urmă sta deoparte…”.

*

„Era – povesteşte un prieten al copilăriei sale – un romantic, iubitor de izolări şi de ieşiri ştrengăreşti din izolare. Nu am uitat încă avântul săniei, iarna, spre Sadagura, când, în odăiţa caldă a ovreicii crâşmărese, goleam pahar după pahar, puneam ţările la cale şi ne întorceam, luminaţi de zăpezi şi de sclipirea stelelor iernatice, cu popas la podul Prutului, care răsuna, câteodată, de o „Horă a Unirii”, căci nu eram singuri, erau pe acolo şi alţi crăişori bucovineni, dintre care unii or mai trăi încă.

*

– Unde îţi merg florile astea?, îl întrebai, odată.

– La nunţi, la cineva…

Dar numele ei nu-l spunea, l-am aflat de la alţii, nu de la dânsul”[9].

Numele ei: Virginia Bejan, fiica consilierului consistorial Dionisie Bejan. A murit în împrejurări tragice. De atunci:

*

„De pe pridvorul casei tale

Albastre flori de mult nu cad,

În parc, în spre bătrânul brad,

Crescut-au buruieni în cale”.

*

Inspiraţia lui porneşte dintr-un îndoit sentiment: al iubirii, care i-a inspirat strofe uşoare şi duioase – dar care poate nu sunt partea cea mai de luat în seamă a poeziei lui – şi, în al doilea rând, din cultul smerit pe care-l avea pentru trecutul ţării sale moldoveneşti, sentiment care st la temelia celor mai alese strofe ale lui.

Amintesc, aici, „Ceasul Sfânt”[10], în care poetul e crainicul ceasului ce avea să vie:

*

„Ardealul are codrii verzi

Şi-n fundul lor ascunse ţine

Odoare fără de perechi,

Pentru un fiu de împărat, ce vine.

*

Ardealul are munţi bătrâni

Cu fruntea-nnegurată-n gânduri,

În văi se roagă popi români,

La omul răstignit pe scânduri.

*

Dar sus pe luciul de zăpadă

Merg zei păgâni”…

*

Amintesc şi poeziile lui „Cântec vechi”, „Istorie de noapte” şi „Strofe carpatine”. În această din urmă poezie, sentimentul de iubire aproape dispare, faţă de sentimentul de iubire a trecutului: poetul e în mijloc de codru, purtându-şi paşii, pe o cărăruie, spre iubita lui. La o cruce de cărări, înroşeşte un trandafir, în drum. Şi chipul iubitei îi împăinjeneşte privirea, dar iată că, în adierea vântului, brazii îşi clatină vârful. Şi el îşi uită de iubită, căci, odată cu brazii, care lui îi par că se leagănă în somn, visând pe Voievodul Dragoş, visează şi el la poveştile ţării sale bucovinene, la freamătul şi la poezia codrilor ei.

*

Din această pioasă iubire a trecutului izvorăsc şi frumoasele lui stihuri „Novela de castel”, care au încântat pe Ştefan O. Iosif, atunci când i-au căzut, prima oară, sub ochi: „Doamne, dar asta-i frumos de tot!”, exclama Iosif. Tipărite, întâia oară, în „Gazeta Bucovinei”[11], extrase în broşură, în acelaşi an, constituie singurul „volum” de versuri, apărut în timpul vieţii poetului.

*

În „Novela de castel”, el cântă Suceava de altădată. În cetatea Sucevei se deapănă o poveste tristă. Domnita îşi aşteaptă mirele şi mirele trebuie să sosească, din Ţara Leşească. Radul, „copil de casă”, şade lângă ea. Bietul copil de casă întovărăşeşte pe Domniţă, care, pentru altul, cercetează zarea:

*

„Numai-s singuri, ea şi dânsul,

Ea şi iadul cel dintr-însul”.

*

Când Radul iubeşte:

*

„Pe podele de-alabastru,

Joacă razele de-apus

Şi gândirile s-au dus

Ca un stol de rândunele,

În departele albastru….

*

N-are preţ, acum, ca pleava,

Tot castelul din Suceava”.

*

Şi dorurile îi fug departe, în Polonia, de unde poate veni mirele:

*

„Din Polonia cea albă

Steaguri au plecat în drum.

Au să vie-acum, acum

Cetele strălucitoare.

*

Sveltă ca un ram de nalbă,

Tânărul copil de Vodă

Părul galben îşi înnoadă.

*

Din Polonia cea albă

Steaguri au plecat în drum

O să vie-acum, acum

Mirele frumos ca ziua.

*

Scânteie mărgele-n salbă,

Dar mai viu lucesc lumine

De sub gene lungi şi fine”.

*

Radul e cufundat în muta lui durere şi Domnita îl alintă:

*

„Radule, copil de casă,

Mierlă veselă de huci,

Unde gândurile-ţi duci?

Stihuri legi, ce mâine seară,

Vor slăvi pe o mireasă?

Haide, spune cu chitara

Cântecul de mâine seară”.

*

Şi Radul, închizându-şi ochii, în care s-a furişat o lacrimă – strop de rouă, în care nu se oglindeşte mica lume din afară, ci lumea infinită din sufletul cui iubeşte – îşi cântă dorul:

*

„Aş vrea să fiu regele Mai

Şi tânăr să mor înflorit abia,

Vezi, soare, crini, nimic n-aş lua”.

*

Cântul s-a sfârşit de mult şi, apoi:

*

„Tace; în cadenţi de valuri

Mari, simţirea lui adâncă

Bate-n piept, cum în pădure

Lovitura de secure”.

*

O clipă, Domniţa pare a bănui ce dor a cuprins sufletul lui Radu:

*

„Ce să-şi dau, tu, glas de faget…

Ce să-ţi dau, alege darul!”.

*

Dar numai o clipă, căci, iată, buciumele sună lung, pe Valea Sucevei, vestind sosirea, dinspre Ţara Leşească, a mirelui, a lui Vladislav.

***

Nu aş face un mai lung popas asupra lui T. Robeanu. El venea după poezia înflăcărată şi entuziastă din prima jumătate a veacului trecut, reprezentată, în Bucovina, prin Dimitrie Petrino şi Vasile Bumbac, cel care, măcar ca elev al lui Pumnul, ţinea morţiş la graiul său colorat şi curat, din satul de unde pornit, din Costâna Sucevei, şi venea, odată cu poezia deziluzionaţilor, de la acel sfârşit de veac.

*

Poeziile lui, împrăştiate ici şi colo, au fost, în parte, strânse de Ştefan O. Iosif, mai târziu, în volumul „T. Robeanu” (Biblioteca „Minerva”, Nr. 6/1908), cu o prefaţă de dl N. Iorga, sau, mai exact, cu reproducerea, drept prefaţă, a panegiricului, scris de acesta la moartea lui George Popovici.

*

Desigur, în lirica românească şi, de asemenea, în diagrama propriei opere a lui George Popovici, poezia nu reprezintă un punct culminant. El însuşi îşi preţuia, cu destulă modestie, versurile. O scrisoare către Iacob C. Negruzzi, din 1 ianuarie 1887, care întovărăşea o poezie, trimisa „Convorbirilor Literare” , ne-o mărturiseşte. De asemenea, ea ne dezvăluie gândul lui T. Robeanu, când îşi voia publicate încercările lui poetice:

*

„Dacă veţi afla că poezia alăturată nu este complet netrebnică şi s-ar putea publica, vă rog să nu ştergeţi acel „Cernăuţi”, de la urmă. Rugămintea vă va părea copilărească şi poate şi este un lucru hazliu, dar, dar… aş dori ca publicul român să audă, ridicându-se, din când în când, şi glasuri care să-i aducă aminte de uitata Bucovină, glasuri, fie ele, în lipsa evidentă de privighetori, chiar numai ciripiri de vrăbii”[12].

*

Fără să fie realizări ale unei mari inspiraţii, sunt strofe uşoare şi armonioase, cu lacrimi discrete. Şi printre cântăreţii dragostei, şi printre evocatorii trecutului nostru, acest senzitiv, cu sufletul constant sonor, în a cărui puţină operă poetică[13] se găsesc, printre negurile care, cu vremea, s-ar fi putut desluşi, indiciile unei drame sufleteşti mişcătoare, poate fi aşezat, chiar de s-ar împotrivi la aceasta unii, la un locşor de cuviinţă în antologia românească.

*

Acestui reprezentant al visătorilor, de la sfârşitul veacului trecut, i s-ar putea asocia, oarecum şi prin sensul operei lor, şi prin o anumită asemănare a vieţii lor, şi prin însuşi tragismul sfârşitului unuia dintre ei, doi poeţi de mai târziu, Dimitrie Anghel şi Şt. O. Iosif, care, în („Caleidoscopul lui Mirea”[14]), închinând câteva versuri amintirii lui T. Robeanu, îşi apropie sufletul lor de sufletul lui şi – mişcător presentiment – îşi întrevăd un sfârşit trist ca tristul lui sfârşit:

*

„Cu fiecare vers spre el mă cheamă,

I-aud acum tot mai aproape plânsul,

Şi, stăpânit de-aceeaşi neagră teamă,

Mă plec şi plâng alăturea de dânsul”.

***

Dar nu numai către evocarea în versuri a trecutului nostru îl duceau îndemnurile pe George Popovici. Ci, încă şi mai mult, către cercetarea şi reconstituirea acestui trecut îl duceau.

*

„Ideea de a reconstrui, din urmele rămase, sistemul vechiului nostru Drept – scria lui Iacob C. Negruzzi – n-au încetat de a mă mişca irezistibil; dar entuziasmul sanguinic, de începător, s-a liniştit şi a făcut loc dorului, sau, poate este mai corect să zic, unei trebuinţe sufleteşti de a rezolva problemele întâmpinate, în un mod demn. Am mers în şcoala istoricilor de Drept german şi am căutat să desprind metoda lucrării; apoi m-am întors la primul meu amor şi m-am ocupat, iar, cu puţinele izvoare de Drept român…”[15].

*

Ajunse cel mai bun cunoscător al vechilor noastre aşezăminte româneşti.

Nu a scris prea mult şi nu a scris opere de generalizare. De altfel, în sărăcia istoriografiei noastre de atunci, nici nu s-ar fi putut începe, temeinic, decât prin lucrări de amănunt. Chiar azi, când ştiinţa istorică s-a învrednicit cu multe descoperiri şi cercetări de seamă, operele de generalizare asupra trecutului nostru cer, în faţa materialului încă necunoscut poate revelator, multă circumspecţie; iar eruditul conştiincios se vede ţinut a nu încerca, de multe ori, decât genul monografic şi, deseori şi atunci, a se mărgini la formulări de conjuncturi.

*

Începuse, încă de pe când era student la Cernăuţi, să strângă material documentar[16] şi să se îndeletnicească cu cercetarea vechiului nostru Drept. În cadrul „Junimii”, el avea, într-un şir de conferinţe, ţinute la şezătorile acestei societăţi culturale, să înfăţişeze câteva rezultate de ale studiilor sale. Prin 1883-1884, când era preşedinte al „Junimii”, face primele sale comunicări, al căror obiect îl formează: paremia juridică „ai carte, ai parte” şi simbolismul arhaic „jurământul cu brazda în cap” – fragmente din istoria vechiului Drept românesc.

*

În acelaşi cadru, face, altădată, o prelegere despre „Deşugubină” – fragment din istoria Dreptului românesc – şi, cu un alt prilej, despre „Diplomatica din vremea lui Alexandru cel Bun”. „Megieşii, la Români” e titlul unei conferinţe, care se găseşte pe programul unei şezători literare junimiste, din 1884.

George Popovici îşi face intrarea în istoriografia românească.

*

Printre primele lucrări, care văd lumina tiparului, este acel „Index Zolkievensis”, publicat în revista „Candela”, de la Cernăuţi. Este editarea, în textul original german, întovărăşit de traducerea românească, a unui document, alcătuit în 1783, în Zolkiev şi cuprinzând: „Sumarul actelor şi al inventarelor vechii Mitropolii de Suceava, precum şi al scrisorilor oficiale şi private relative la interesanta persoană a pribeagului Mitropolit Dositeiu, toate pe atunci aflătoare la Zolkiev, făcând parte din arhivul Principilor Radziwil”. Publicându-l, îl însoţeşte de comentarii asupra câtorva documente, privitoare, în special, la Alexandru cel Bun şi la vestitul mitropolit.

*

Doi ani mai târziu, în 1886, publică, tot în revista „Candela”: „Opt documente româneşti privitoare la Mănăstirea Putna (1707-1778 )”. Din acestea, şapte dau ştiri despre strădaniile călugărilor întru a asigura interesele materiale ale mănăstirii, iar al optulea este interesant pentru lumina ce revarsă „asupra organizării şcolilor mănăstireşti şi a persoanei Arhimandritului Măzereanu, căruia îi datorăm o sumă de copii de cronici şi de condici de documente”.

În acelaşi an, 1886, în „Convorbiri Literare”[17], publică o minunată recenzie: „O scriere nouă asupra vechilor noastre aşezăminte – Dare de seamă critică asupra cărţii: Essai compare sur les institutions et les lois de la Roumanie, depuis les temps les plus recules jusqu’ à nos jours, par Nicolas Blaremberg, 1886, in 8°, 807 pag.”.

*

O „Dare de seamă” este titlul nepretenţios al câtorva pagini admirabile, care constituie, prin ele înşile, o bine concepută lucrare de Drept românesc. Căci George Popovici nu se mărgineşte numai a arăta dirimantele lacune ale lucrării lui Blaremberg. De altfel, şi un motiv de amor propriu românesc îl face să dea toată atenţiunea cuvenită recenziei, pe care o face: „Am auzit – scria el lui Iacob C. Negruzzi, la 17 octomvrie 1886 – că dl Pic (Ladislau) pregăteşte încă o critică a acestei cărţi şi nu aş voi ca, din partea românilor, să fie chestiunea tratată mai superficial decât din partea străinilor”[18].

*

Nu se mărgineşte numai a demonstra că Nicolas Blaremberg şi-a scris lucrarea, desconsiderând obiceiurile rămase până azi, în popor, şi ignorând, „într-un chip neaşteptat, tot ce s-a publicat, la noi, pe terenul arheologiei juridice” – după cum a ignorat mai toată bibliografia românească anterioară şi nedând sau neînţelegând însemnătatea întocmirilor slave şi ungureşti, pentru priceperea obiceiurilor noastre, şi, de asemenea, că a scris-o fără să se ocupe de organizaţia si de dreptul românilor transilvăneni şi fără să se folosească de cercetările de Drept comparat, atât de necesare pentru determinarea influenţelor culturale.

*

Sub condeiul lui George Popovici, o recenzie nu se mărginea numai la revolta împotriva superficialităţii sau pretenţiunii. Ea nu se încheia, niciodată, negativ. Ea era o lucrare de afirmaţie. Ea crea. Şi George Popovici, în această „Dare de seamă”, ridica multe probleme, mai de căpetenie sau mai de amănunt, dezlegând pe unele din ele, trezind interesul pentru dezlegarea ulterioară a altora. Fără a împărtăşi unele din enunţările lui George Popovici – o vom arăta mai jos – ne este uşor să recunoaştem siguranţa şi simţul critic cu care el analizează anumite instituţiuni şi simbolisme juridice româneşti, aducând explicaţia valabilă a multora dintre ele. Cităm, de pildă, simbolismul juridic al jurământului cu brazda în cap, întocmirea boieriilor româneşti, cu care prilej emite şi ipoteza unor înrâuriri, exercitate asupra arhondologiei moldoveneşti, de către instituţiunile munteneşti – ipoteză pe care aveau s-o lărgească şi s-o confirme, mai târziu, mai documentat, cercetările d-lui C. C. Giurescu. De asemenea, în „Darea de seamă”, mai sus amintită, aduce numeroase precizări, în materia dreptului penal şi în ce priveşte vechea noastră organizaţiune municipală.

*

O notiţă din „Revista Politică” şi un fragment dintr-o scrisoare de a lui George Popovici aflată în manuscrisele Academiei Române, ne spun că anul 1886, când a apărut „Darea de seamă” amintită, urma să ne mai aducă o altă publicaţie. Într-adevăr, „Revista Politică” scrie: „în posesiunea d-lui George Popovici, stud. jur. în Cernăuţi, se află un număr considerabil de documente istorice, privitoare la români, dintre care 24 sunt scrise în limba slavonă şi cuprind două secole (1418-1660). Toate celelalte documente sunt în limba română şi din vremile mai recente. D-l George Popovici, după cum suntem informaţi, în urma unei rugăminţi speciale a d-lui profesor Gr. G. Tocilescu, va publica aceste 24 documente în „Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filologie” şi le va comenta în notiţe juridice, privitoare la Dreptul român vechi”. Dar despre această publicare, pe care o vesteşte revista suceveană, nu am aflat urmare în „Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filologie”, iar acel fragment din scrisoarea lui George Popovici, aflat la Academia Română şi adresat unui profesor[19], ne aduce explicaţia faptului că în revista lui Gr. G. Tocilescu nu au apărut documentele anunţate şi, de asemenea, ne lămureşte şi asupra unor deprinderi „ştiinţifice”, care, nădăjduim, vor fi dispărut, de atunci, până astăzi, din lumea ştiinţei oficiale[20].

*

În anul următor, 1887, se îndeletnicea cu unele probleme privitoare la influenţele culturale străine în structura târgurilor moldoveneşti[21].

Dăm de urma unei noi lucrări de Drept românesc, la care, în acelaşi an, se gândea George Popovici, dar care nu a mai apărut şi al cărei manuscris – dacă va fi fost întocmit – nu 1-am putut afla. E vorba de o lucrare de vechi Drept românesc, pe care el o pregătea pentru „Almanahul Literar” al „României June”, de la Viena pe anul 1888. Ştim, dintr-o scrisoare, trimisă la 27 august 1887, din Cernăuţi, „României June”, care, după sugestia lui Titu Maiorescu, făcuse apel şi la colaborarea lui George Popovici, că era „un mic studiu, din domeniul vechilor întocmiri româneşti, şi că natura lucrului cere ca el să fie întovărăşit de un număr de note, indicative de izvoare”. În ce priveşte subiectul, „vă comunic – scrie George Popovici – cum că lucrarea, sub titlul de „Mişeii”, va fi aşezată pe cel mult opt file de tipar” şi că va fi gata „cam pe la 15 octombrie”. La 5 septembrie 1887, însă, scrie lui Iacob C. Negruzzi că a renunţat de a mai alcătui „un mic studiu asupra mişeilor, în înţelesul vechi fiscal”. Căci „ar fi trebuit să încep o polemică în contra unor păreri, emise până acuma. Dar m-am convins că un asemenea lucru n-ar fi sporitor intereselor „României June” şi am luat, în urmă,  hotărârea să fac un excurs asupra vechii pilde: „Liuzi între călăraşi” (v. Manuscrisul Vornicului Golescu, „Convorbiri Literare”, 1874, pag. 71). În ea se oglindesc câteva fărâmituri din trecuta organizaţie a ţării şi dau prilej a atinge o mulţime de amănunţimi interesante”.

*

Printre cele câteva crâmpeie de manuscrise, rămase de la el, nu am dat nici de urma acestui studiu.

Acelaşi an, 1887, ne aduce un studiu: „Mihai Vodă şi moşnenii din Sularul – o încercare interpretativă”, publicat în „Convorbiri Literare”, şi în care analizează un hrisov de la Mihai Viteazul, din 1 februarie 1597, pentru a-i da interpretarea juridică pe care comentatorii anteriori ai hrisovului nu o aflaseră.

*

Un număr de documente slavone, ale mănăstirilor Moldoviţa şi Putna, începând de la Alexandru cel Bun, „într-adevăr interesante – scrie, într-o scrisoare, George Popovici lui Iacob C. Negruzzi, la 19 octomvrie 1890 – şi care-mi dau prilej la unele stabiliri noi, relevând tot ce e interesant în text, din punct de vedere al istoriei de Drept”, era destinat, în intenţia lui, să-şi găsească loc în coloanele „Convorbirilor”, unde această intenţie nu s-a tradus în fapt.

Despre anumite aspecte din istoria organizaţiunii Voievodatului Moldovei, George Popovici se ocupa, spre sfârşitul anului 1890, şi îşi manifesta intenţia de a întocmi o lucrare din acest domeniu.

*

Un excurs în domeniul Dreptului comparat făcea obiectul cercetărilor lui, prin 1890, la Innsbruck de unde, la 10 iulie 1890, scria tatălui său: „Profesorul Zallinger, al cărui curs îl urmez, aici, şi care este un învăţat cu renume, deşi încă tânăr, m-a îndemnat să fac o lucrare, de la care pot să mă aştept la oarecare rezultate. Ar fi să fac un studiu despre cea mai veche codificare a dreptului feudal al cutumelor din Barcelona (1068) (Lehensrechtliche Codification). Această materie nu a fost încă îndeajuns cercetată şi ea constituie, acum, ocupaţia mea din orele libere”.

În anul 1891, întâlnim mai multe lucrări tipărite de ale lui. În „Convorbiri Literare”[22], el publică o monografie: „Cronica lui Ureche, despre ocoalele jugaene”, pentru a interpreta un fragment al cronicarului, care scrisese despre Juga Vodă că „au descălicat oraşe prin ţară… şi au ales sate şi le-au făcut ocoale prin prejur…”.

*

În interpretările anterioare, ale lui Picot şi A. D. Xenopol, „ocoalele erau întăriturile, cercuirile de pază ale oraşelor”. Împotriva acestor interpretări, după care ocoalele jugaene ar fi fost întocmiri fortificative, George Popovici susţine că ele sunt „forme de organizaţiune teritorială”, deci, „ocol” are înţeles de cerc, „cuprinzând mai multe sate”. Deci Juga Vodă descăleca oraşe, iar din satele înconjurătoare face arondismente pentru cele dintâi. Aşadar, ocoalele erau, din vechime, cunoscute în Moldova „ca nişte forme de organizaţiune teritorială”. Din un şir de documente, deduce „existenţa de ocoale, în Moldova, în înţeles de cercuri teritoriale”. Textul cronicii lui Ureche, coroborat cu foarte numeroase documente, duce pe autor la a recunoaşte, în ocoalele jugaene, „complexul satelor dimprejurul oraşelor”, constituite în arondisment.

*

Acelaşi an, 1891, ne aduce o nouă lucrare, publicată tot în „Convorbiri Literare”[23], al cărei titlu este: „Runc – Glosă la o colecţiune inedită de documente moldo-câmpulungene”. Este o explicare – sprijinită pe un bogat aparat de erudiţie – a cuvântului „runc”, care se întâlneşte izbitor de des în nomenclatura topică nu numai a Bucovinei muntoase, ci şi a celorlalte regiuni de munţi şi dealuri, locuite de români. Originea fonetică a expresiunii şi sensul topic îi apar cu o evidenţă perfectă. Românescul „runc” – „de cea mai lucie origine latină (runcare = a lăzui, a plivi, a despăduri) – indică, prin sensul topic, o „curatura”; un arhaism, care e şi „un interesant document istoric… ce mărturiseşte despre înaintările civilizatoare ale agricultorilor şi păstorilor de viţă latină în bătrânii codrii dacici”. Din cercetarea acestor documente câmpulungene[24], din spicuirea prin folclorul bucovinean, precum şi din cercetarea basmelor şi a zicătorilor populare, conchide că „runcul, în funcţiune de apelativ şi în moştenită semnificaţiune, se afirmă vioi în circulaţia limbii. Românii îşi eluptau noi pământuri din stăpânirea codrului verde, runculindu-l”.

*

Cercetând valoarea lexicală a acestei expresiuni, îi află aplicaţiuni „izolate şi anacronistice” şi află că şi „amintirea primitivului ei înţeles există sporadic”, expresiunea fiind înlocuită prin alte expresiuni (curăţitură, curătură = loc despădurit, prin instrumente şi arşiţă = pădure prefăcută în câmp, prin foc, atunci când „runc” desemna amândouă speciile de locuri lăzuite) şi se întreabă: „Este misiunea cuvântului (runc) pentru eternitate încheiată? Limba literară nu va simţi îndemnul de a reabilita pe acest deposedat nobil de pur sânge?”.

În 1894, profesorul de drept canonic, din Cernăuţi, dr. Ludwig Wahrmund, tipăreşte un studiu: „Das Kirchenpatronatsrecht und seine Entwicklung in Oesterreich”. El se bucură de recenzia amplă, pe care George Popovici o publică în „Gazeta Bucovinei” şi în revista „Candela”, şi care recenzie este, potrivit deprinderii conştiincioase a istoricului bucovinean, o cercetare atentă a cărţii recenzate.

O notă subliniară,  dintr-un „Anunţ literar”, publicat în „Candela”, în care amintea de o rodnică „activitate a unei superioare personalităţi din ţară”, iscă o polemică cu redacţia „Candelei”, care dezaprobase acea notă subliniară, şi determină, din partea lui George Popovici, câteva precizări, pe care el le face, sub titlul „O declaraţiune”, în „Gazeta Bucovinei”), şi sub titlul „Analiza unei anticritice”, tot în „Gazeta Bucovinei”.

*

Despre istoria vechilor organizaţiuni moldoveneşti, dă o monografie, publicată în „Omagiu lui Titu Maiorescu”: „Starostia Sepinicensa – Notiţă privitoare la istoria vechii organizaţiuni a Moldovei de Sus „.

Împotriva interpretării, care fusese dată anterior (de Picot şi Bengescu, în studiul lor „Alexandre-le-Bon”), după care stărostia ar fi fost un titlu de protie, dat primului boier din Sfatul Domnesc, şi împotriva părerii învăţatului slavist Kalusniacki, după care titlul de staroste s-ar referi la supremul dregător ţinutal al Sucevei, George Popovici arată că este vorba de o instituţiune integrantă din organizaţia teritorială. „Starostia este o căpetenie teritorială, el este mai-marele, în unele ţinuturi, mai ales în părţile vecine cu Polonia. Astfel, la Cernăuţi, unde numirea s-a conservat cu o memorabilă rezistenţă, şi la Hotin”. Deci, în teza lui George Popovici, o dregătorie teritorială, din Nordul Moldovei, în legătura cu comerţul ce se făcea la confinele Galiţiei şi ale Poloniei, înspre Capitala Moldovei, cu puncte de trecere şi staţiuni vamale în Cernăuţi şi Siret, în Hotin şi Dorohoi. Instituţie de origine polonă, „starostia sepinicensa” pare a nu fi avut o înrâurire esenţială asupra organizaţiei Moldovei.

*

Se pare ca George Popovici se gândea să studieze, mai de aproape, această instituţiune, în cadrul unor cercetări asupra dregătoriilor moldoveneşti. Printre manuscrisele păstrate la Academia Româna se află câteva foi, din care se desprinde că el s-a ocupat despre „începuturile boieriilor moldoveneşti”, însă fără ca să putem afla în ele măcar planul unei expuneri mai largi. Sunt câteva adnotări, care mărturisesc mai mult despre intenţia lui George Popovici, în această direcţie. E probabil că, dacă ar fi dus mai departe cercetările, ar fi ajuns la unele precizări, în privinţa starostiei. Avea să le aducă istoriografia noastră de mai târziu. „Existenţa unui ţinut administrativ al Sepeniţului, după întemeierea Moldovei, nu se dovedeşte – scrie d-l C. C. Giurescu. E posibil să fi existat o ţară a Sepeniţului înainte de întemeierea Moldovei. Nimic nu ne îndreptăţeşte, însă, să credem că această ţară a Sepeniţului a alcătuit, după constituirea Statului moldovean, un ţinut administrativ, având în frunte un dregător, cu titlu de Staroste al Sepeniţului. În documentele analizate de George Popovici, se întâlneşte numai titlul de staroste, fără, însă, să se specifice al cărui ţinut era.

În „Noua Revistă Română”, din Bucureşti, aflăm, printre colaboratori, pe George Popovici, cu o „Dare de seamă”, consacrată lucrării lui Aurel Onciul: „Dreptul Administrativ, partea generală”, Viena, 1900.

*

Îl aflăm, de asemenea, printre colaboratorii „Enciclopediei Române”, publicată de Dr. C. Diaconovich, figurând, în vol. I (Sibiu, 1898), cu capitole din vechiul Drept român, iar în vol. III (Sibiu 1904), cu note de Diplomatică românească.

Un studiu, frumos construit, se ocupă despre „Ordinea de succesiune în moşiile donative moldovene, în veacul al XIV-lea”. Monografia aceasta a apărut în volumul „Prinos lui Sturdza” (Bucureşti, 1903).

Din sărăcia documentelor veacului al XIV-lea (căci tezaurul arhivistic al Moldovei, din acel veac, abia de ne-a păstrat câteva cărţi voievodale), el desprinde, totuşi, elemente pentru o analiză juridică a proprietăţii donative, a moşiilor de răsplată moldovene.

*

Începând cu cartea de hărăzire a lui Jurg Koriatovici, din 3 iunie 1374, document care a fost prilej de discuţiune largă, în ce priveşte autenticitatea lui George Popovici, conchizând pentru afirmativă[25], el supune unui examen strâns formulele celor câteva diplome voievodale, surprinse de posteritate, din materialul documentar al Moldovei din acel veac, şi, analizând întorsătura de frază, care apare stereotipic în documentele atestatoare, de asemenea colaţiuni de răsplată: „lui şi copiilor lui şi nepoţilor lui şi strănepoţilor lui şi răstrănepoţilor lui”, ajunge la încheierea că nu este vorba de o limitare la al patrulea grad a dreptului de succesiune, ci de o încercare greoaie de a fixa principiul însuşi succesoral „in infinitum”, pornind de la primul beneficiar al hrisovului. Este singura încheiere posibilă, în sprijinul căreia, pe lângă argumentele istoricului bucovinean, am încercat, într-o lucrare[26], să aduc şi cred că voi fi izbutit unele dovezi documentare certe, care să confirme ipoteza lui George Popovici.

În „Convorbiri Literare „, George Popovici publică un studiu privitor la un capitol din vechea cronologie româneapcă: „Anul de la Martie în timpul lui Alexandru cel Bun”. Sprijinit pe un bogat material de erudiţie, el discuta o problemă care făcuse obiectul unor cercetări ale altor istorici romani şi conchide în existenţa regimului anului de la 1 Martie, care, în cancelaria moldovenească, se constată pentru epoca lui Alexandru cel Bun. Dar face rezerve asupra chestiunii dacă, pentru timpul când îl surprindem, el a ocupat cu desăvârşire terenul. De asemenea, îşi rezervă dreptul de a cerceta, în studii ulterioare, când a prins rădăcină în Moldova şi cum a dispărut, lăsând locul cronologiei de la 1 Ianuarie.

*

Afirmarea acestui fenomen cronologic, întemeiată mai mult pe considerări generale, o găsim şi la Kosak, şi avea să fie repetată şi de Dimitrie Onciul, care şi el a susţinut, pentru epoca lui Alexandru cel Bun, întrebuinţarea, de către scriitorii cancelariilor domneşti moldovene, a anilor de la 1 Martie. Această cronologie este combătuta de d-l N. Iorga, care scrie că nu e vorba de o normă fixă, ci că fiecare scriitor de cancelarie data documentul după cum era deprinderea în ţara de unde el venise. „Deci, după anul de la 1 Septemvrie, dacă scriitorul era de peste Dunăre sau muntean, după anul de la 1 Ianuarie, dacă era polon, sau după anul de la 1 Martie, daca era rus din Galiţia şi Podolia”.

Puţin timp, însă, după apariţia, în „Convorbiri Literare”, a monografiei sale, George Popovici face să apară, în „Epoca”, un articol: „Căderea ipotezei anului de la Martie”. Un document german, din 30 martie 1432, din arhivele de la Koenigsberg, aflat între scrisorile Ordinului Teutonic, vine, recunoaşte George Popovici, pentru „a da lovitura de moarte „anului de la Martie”.

Era si ultima lui lucrare. Încheia cariera ştiinţifică, cu o mărturisire a unei greşeli. Mărturisire care nu scade pe adevăratul savant şi sporeşte pe omul adevărat.

*

În afară de lucrările lui tipărite, se găsesc, printre manuscrisele Academiei Române, mici începuturi de studii, note privitoare la anumite probleme de vechi Drept românesc, excerpte din lucrări anterioare. Amintim, aici, adnotaţiile fugare asupra paremiei juridice „ai carte, ai parte”, asupra formalismului arhaic al jurământului cu brazda în cap, asupra dregătoriilor din vremea lui Alexandru cel Bun, asupra şoltuzului, asupra republicii câmpulungene, asupra starostiei şi alte adnotaţii, dintre care unele în limba germană, privitoare la puncte de detaliu din istoria vechiului nostru Drept.

Excelând în genul monografic şi având şi tot curajul unui reconstructor istoric pentru a face şi opere de generalizare asupra trecutului nostru, George Popovici începuse a lucra la o istorie a Dreptului românesc, o carte pe care el nu a mai putut s-o încheie şi pe care „multă vreme nu o va putea scrie nimeni, o carte a cărei pierdere trebuie s-o deplângem, cu atât mai mult, cu cât ea era întreagă ca idee conducătoare şi ca amănuntele cele mai mici, în gândul şi în notele sale, carte de maturitate deplină, definitivă şi mănoasă”, carte care era, pentru dânsul, cum singur o spunea într-o scrisoare, „o chestie de viaţă”

***

Voiau cei care îl preţuiau şi ţineau să răsplătească pe acest minunat cunoscător al vechilor aşezăminte româneşti, cei care aveau grija bunului nume al învăţământului nostru superior, voiau să-l aşeze profesor pe catedra pe care el o putea ilustra mai bine ca oricine altul. Era şi o mare dorinţă a lui. „În ziua când voi deveni profesor! iată un lucru la care ţin!”, scria tatălui său, în ziua Paştilor 1903. După ce se retrăsese în studii, atâţia ani, pentru ca mai adâncă să-i fie legătura dintre ştiinţa vechii noastre civilizaţiuni juridice şi mintea îndrăgostită de aceasta ştiinţă, vroia să dea lucrurilor, pe care le aflase, la capătul atâtor silinţe, acea valorare care cere şi implică exteriorizare. Căci, oricât s-ar răsfrânge cineva în el însuşi, pentru a da o mai mare bogăţie vieţii sale sufleteşti, conţinutul concret al acestei vieţi intime cere exteriorizare. Culegătorul de perle este bine să atingă fundul mării, dar ar muri, de s-ar statornici acolo.

Scrisorile lui stau mărturie de fiece zi a nădejdilor pe care şi le făcea astăzi, pentru a le vedea risipite, pleavă în vânt, mâine. „Muncesc fără întrerupere, ca să isprăvesc lucrarea – scrie tatălui său, la 7 decemvrie 1902 – în cel mult două luni catedra se înfiinţează. Până atunci, trebuie să-mi fie tipărită cartea şi trebuie să fie ireproşabilă”.

*

Dar cele două luni trecură; şi alte două luni. Şi doi ani trecură, şi mai mult de doi ani. Şi, în faţa omului, care cuprinsese cu infinită dragoste şi adâncă înţelegere trecutul istoric al ţării sale moldoveneşti, în faţa omului care aducea cu sine toată acea sfială şi bunăcuviinţă provincială, acea sfială care impresionase Academia Româna, când George Popovici, ales, la 17 aprilie 1905, membru corespondent al ei, a apărut în incintă, se strânse coaliţia urii. Ce putea avea cineva împotriva acestui om, căruia scurta lui viaţă nu i-a permis să aibă altceva decât talent, pasiune şi spirit?

I se închise drumul către poarta Universităţii către care ochii lui priviseră, de pe când era în Cernăuţii Bucovinei, cu toate iluziile şi nădejdile distanţei. Presa interveni şi ea, dacă nu cu rea credinţă, cel puţin fără de pricepere, acoperindu-l de insulte. Mâhnit, el scrie, la 8 martie 1904, tatălui său: „Atacurile continuă. Nu-i vorba, am stat în alte focuri mai rele… Din ală parte, reclama ce-mi face „Drept.”, din Iaşi, îmi strică şi ea. Dar ce să faci? Nu poţi comanda nimănui ce are să scrie”.

*

Iar altădată, în noaptea Anului Nou 1905: „De-ar da Dumnezeu să se sfârşească, cât de curând… Când văd clar, am cele mai bune perspective şi mă simt şi mai vesel, şi mai puternic”.

Alţii aveau să fie mai puternici ca dânsul. Oameni, atunci ca şi azi, care, neafirmându-se pe ei, se ostenesc să nege pe alţii, oameni care au ingeniozitatea de a trăi în umbra altora, nu însă şi umilitatea de a primi să fie umbriţi de aceştia, oamenii aceia mâhniră sufletul lui sensibil. „Noi ştim cât de adânc l-a rănit acea insultă. Şi faţă de împotrivirea acelor profesori de Universitate… ştim cu cât dezgust spunea că nu mai ţine, astăzi, la catedră” (Iorga).

S-a resemnat. Nu era nici o fire prea tenace. Opunea piedicilor, care îi stau împotrivă,  o rezistenţă mărginită, mai ales când era vorba de un interes al său. Şi chiar de se încorda, astăzi, deseori nu era decât pentru a cădea, mâine, în tărăgănarea părerilor de rău, a presimţirilor şi a resemnărilor. Se va fi resemnat, poate, şi din acea repugnanţă, pe care o avea faţă de mimetismul atât de practic şi atât de practicat. A refuzat să creadă că pentru om – ca pentru insectă – cel mai bun sprijin şi cea mai bună apărare este să ia culoarea celor care îl înconjoară.

*

Şi iată-l, scriind tatălui său: „În timpuri grele şi în cele mai bune, cele mai curate şi mângâietoare raze mi-au venit, întotdeauna, de la d-voastră. Nu sunt vrednic a mulţumi cerului pentru atât de buni părinţi”.

Un răstimp, tăcere.

„Îmi dispare curajul”, mai scrie el tatălui său.

Şi, apoi, iarăşi tăcere. Când, în noaptea de 11/12 iulie 1905, într-un han din orăşelul unguresc Munkacs, se frânse o putere, la începutul zborului.

La vârsta când viaţa pulsează mai doritoare, când omul abia a avut timp să-şi făurească iluzii, dar nu şi timp să le şi vadă împrăştiate, moartea are ceva din precipitarea stelelor, care se rup brusc de pe bolta de aur a unei nopţi primăvăratice.

Odihneşte la Cernăuţi.

***

„Dacă a fost, vreodată o viaţă de om chinuită şi jertfită pentru aleasa gingăşie, pentru nemărginita bunătate, pentru mărinimia superioară a sufletului regal, care o stăpânea şi nu putea să stăpânească şi împrejurările unor vremuri nenorocite, a fost viaţa prietenului nostru George Popovici.

Între învinşii păcatelor noastre, între acei pe care i-au ucis prostia şi răutatea din acest neam, nu ştiu nici unul, de pe urma căruia să trebuiască atâtea lacrimi. A fost aur curat, în calea celor care, împodobindu-se cu plumbul, l-au călcat în picioare” (Nicolae Iorga).

Înfrânt, pe drumul iluziilor sale, urmarea apărea firească. Mai ales că ajungea şi la sorocul jertfelor, pe care le făcuse, străjuind la căpătâiul suferinţelor neamului său din ţara de sus a lui Ştefan. Spun scrisorile lui, mărturisesc cei care l-au apropiat şi iubit, pentru ce, în puterea unei vieţi pline de făgăduinţe, făcu el jertfa cea de pe urmă: „Pentru ca să nu aibă ruşinea de a nu putea plăti o datorie, pe care n-o făcuse pentru dansul, ci pentru viitorul poporului nostru din Bucovina, căruia i-a fost icoana cea mai curată, călăuzul cel mai chemat”[27].

*

„Evul mediu, cu libertatea seigneureală, cu gluma ascuţită chiar grotesc, cu dărnicia risipitoare, cu cultul asexual al femeii, cu versul împodobitor, când trebuie să plece în lume, ar fi fost un timp mai priincios gesturilor acestui suflet, jenat de bunele cuviinţe ale societăţii de astăzi”[28].

Întârziat pentru o lume ca a noastră, el s-a grăbit pentru o altă lume.

***

Om, viaţa lui va fi avut, desigur, şi scăderi, poate mari scăderi. Ci, în perspectiva timpului, slăbiciunile omeneşti se estompează ca muchia aspră a munţilor, profilată pe zarea cea îndepărtată. Să nu ispăşeşti şi dincolo de moarte slăbiciunile unei vieţi de o clipă, în aceasta rezidă maiestatea eternă a sufletului omenesc.

Scriitor, opera lui nu va fi fost fără scăderi. Le însemnăm aici, căci orice talent trebuie să plătească vama criticii, oricât de strălucit ar fi cel dintâi, oricât de modestă ar fi cea de a doua.

Dar erau scăderi fireşti unei ştiinţe care, pe atunci, se afla şi poate încă se mai află în începuturile ei. Căci ce valoare puteau avea încercările, fără simţ critic, fără informaţie sigură, fără perspectivă, ale unui Al. Papadopol Calimach, George Missail sau ale unui Nicolae Blaremberg? El însuşi îşi măsura scăderile şi le mărturisea, cu acea modestie proprie valorilor reale. „Mă simt aşa de calic, cu zdrenţele mele de cunoştinţe, faţă de erudiţiunea solidă şi armonioasă ce aveţi”, scria tatălui său. O, ce fără de margini admiraţie, ce sfios respect avea el pentru acest tată, căruia, la tot pasul, îi cerea sfatul şi cu a cărui ştiinţă îşi verifica, permanent, propriile-i cunoştinţe! „Nu ştiu cum să vă mulţumesc, tată, pentru ambele împărtăşiri, şi luminoase, şi răscugetate adânc. Vă sărut mâinile, şi în admiraţie, şi în recunoştinţă pentru glosele ce mi-aţi trimis”.

*

George Popovici brăzda în pământ nou. Şi era o brazdă rodnică. Dar, de atunci, din clipa morţii sale, s-a scurs vreme, până ce să mai zvârlă alţii, în brazda deschisă, sămânţa bună de rodire. Şi, o vreme, pământul a rămas calic şi din el abia de a dat, ici, colo, la răstimpuri, câte un lăstar, veştejit şi el, de multe ori, mai înainte de a ajunge la înflorire.

Metoda folosită şi atitudinea, luată de George Popovici, în ştiinţa vechiului Drept românesc, îşi cer, aici, recunoaşterea sau critica.

Informat, prin cercetarea directă a izvoarelor, cunoscător al desfăşurării istorice a acestui popor şi a popoarelor de la care se pot presupune înrâuriri şi împrumuturi culturale, conştiincios ca un glosator benedictin, atent ca un miniaturist, minuţios ca un smălţuitor, pe de altă parte, în stare de a sintetiza şi conchide, era călăuzit de metoda cea bună, care nu pierde linia cea mare, pentru un amănunt, dar care nu ignorează amănuntul care dă contur şi precizie liniei mari.

*

Cine îi va fi cetit lucrările sau îi va fi cercetat manuscrisele cu neastâmpărate adăogiri, suprimări, modificări, sau cine îi va fi cetit scrisorile, care constituiau o permanentă consultare ştiinţifică, cerută învăţatului său părinte, căci scrupulul impunea lui George Popovici să fie „absolut sigur”, iar lucrărilor lui să fie „cât mai cu putinţă perfecte”, cum însuşi scrie, îşi va explica pentru ce lucrările lui au, chiar atunci când vor fi fost amendate sau infirmate de el sau de alţii, înfăţişarea unui lucru încheiat.

Cât despre atitudinea lui, în ştiinţa vechiului nostru Drept, ea se iniţiază din ideea de reacţiune faţă de romantismul şcolii istorico-juridice din ultimele decenii ale veacului trecut, al acelei şcoli, care explica, prin amintiri şi tradiţii exclusiv române, spiritul Dreptului nostru cutumiar. „Credinţa că Dreptul, pe care l-au introdus în Dacia romanii, a rămas acolo – scrie George Popovici – se poate susţinea numai cu o desconsiderare deplină a firii şi a construcţiei Dreptului român”, sau: „Continuitatea Dreptului roman în Dacia, sub forma tradiţională a obiceiurilor, trebuie respinsă”.

*

Dar contestarea aceasta a romanismului cutumelor noastre juridice, pe care am împărtăşit-o şi noi şi demonstrat-o, într-o lucrare anterioară, lasă, totuşi, loc unei constatări, pe care el însuşi o schiţează şi pe care cercetările noastre recente ne-au permis s-o formulăm mai precis şi s-o demonstrăm: şi anume, constatării că, dacă, în esenţa lui, Dreptul consuetudinar românesc nu e roman, se pot discerne, totuşi, în structura lui, oarecare amintiri romanice. Constatarea acestor amintiri romanice, fie ea chiar schiţată fugar de George Popovici, pune la adăpost de excesul absolutului teza aceluiaşi istoric asupra contestării romanismului tradiţiilor noastre juridice esenţiale.

Teza lui George Popovici, care refuză Dreptului nostru vechi o origine romană, a înlesnit cercetărilor istorico-juridice româneşti mai noi o orientare şi înspre alte zări decât în spre aceea a Romei şi a îngăduit accesul, în literatura noastră juridică, tezei originilor slave. Aceasta din urmă, însă, avea, la rândul ei, să se caracterizeze prin afirmarea prea categorică şi exclusivă a slavismului vechiului Drept consuetudinar romanesc şi, prin aceasta, avea să întârzie orientarea cercetărilor spre acea direcţie, care, credem noi, poate să explice, cel puţin în mare parte, temeiul spiritual al vechii noastre concepţiuni juridice: direcţia antichităţilor preromane. E drept că George Popovici nu se înşiruie printre susţinătorii tezei slaviste, fără rezervă. Dimpotrivă, el ia atitudine faţă de integralismul tezei originilor slave. Admite numai parţial această teză. Dacă nu o spune în lucrările lui – de altfel, problema aceasta nu a făcut obiectul principal al lucrărilor rămase de la el – o spune clar în scrisorile lui. Scria lui Iacob C. Negruzzi, la 15 februarie 1887, referindu-se la lucrarea lui Ladislau Pic: „Un lucru, însă, ce ar trebui respins este încercarea de a revărsa asupra instituţiunilor noastre vechi un colorit cu desăvârşire slav”.

*

Recunoaşterea, pe care o dăm întreagă, pe alocuri, chiar entuziastă – lui George Popovici, nu ne lipseşte de dreptul – cred, dimpotrivă, că ea ne dă acest drept de a face discriminări între rezultatele cercetărilor lui şi de a le face critica pe care o socotim îndreptăţită. De altfel, el însuşi şi-a corectat unele din ipotezele şi din aserţiunile sale, cum am amintit-o, în cursul lucrării de faţă, şi nu şi-a cruţat propria-i critică.

Ni se pare că, asupra firului conducător al investigaţiilor sale, s-ar putea formula o observaţie: credem că rezultate s-ar putea dobândi mai întregi şi mai veridice, dacă cercetările asupra vechii civilizaţiuni juridice româneşti nu s-ar face fie numai la lumina romanităţii prezumate a acestei civilizaţiuni, aşa cum o întreagă şcoală o făcea, la jumătatea veacului trecut, fie exclusiv la lumina unor influenţe şi unor împrumuturi culturale slave, aşa cum s-a făcut de către unii. Credem că la rezultate mai depline se ajunge prin solicitarea fondului străvechi autohton, care poate fi un izvor – desigur încă puţin cunoscut – de ştiri.

*

Argumentarea lui George Popovici, când explică pentru ce nu socoteşte şi cu fondul de viaţă juridică anterior romanilor, în Dacia, ni se pare că păcătuieşte. A afirma – cum s-a mai făcut – că ce va fi fost pe pământul acesta, înainte de stăpânirea romanică nu prezintă nici un fel de interes, fiindcă nu avem ştiri din vremea aceea, ni se pare că este tot una cu a nega un fapt, fiindcă nu i se găseşte dovada. Lipsa celei din urmă să implice, oare, inexistenţa celui dintâi? A scrie: „ce ştim despre daci e prea fragmentar pentru a putea constata în el embrionii evoluţiunii viitoare” şi că „astfel, acele ştiri rămân indiferente, din punctul de vedere al istoriei Dreptului nostru”, ni se pare că este totuna cu a admite că dacă generaţiile străvechi, stăpânitoare a acestui pământ dacic, nu ne-au transmis, pe bronz sau pe marmură, dovada şi amintirea vieţii lor, e fiindcă această viaţă nu ar fi existat şi, deci, nu ne-au putut-o transmite. Ori, pe aceasta o avem de la ei. Iar în multe domenii se şi poate demonstra vechimea ei preromană. Şi în domeniul concepţiunii româneşti despre Drept şi dreptate, cercetările întemeiate pe studiul antichităţilor preromane par făgăduitoare pentru determinarea originalităţii şi originilor tradiţiunilor juridice româneşti.

*

Şi, iarăşi, nu fără beneficiu de inventar, primim următoarea formulare principială a lui George Popovici, care scrie că „nu Dreptul roman, ci acea „tabula rasa”, pe care au lăsat-o, în urma lor, barbarii năvălitori este fundamentul pe care cursul veacurilor a pus aşezămintele românilor”. Ni se pare, în ce priveşte partea a doua a acestei citaţiuni, că lucrul e susceptibil de o îndreptăţită critică. Dacă este demonstrabil – şi eu cred că e şi demonstrat – că nu în Dreptul roman se regăsesc originile vechii noastre concepţiuni juridice, a admite acea „tabula rasa”, pe care au lăsat-o, în urma lor, barbarii, înseamnă, pe de o parte, a concepe năvălirile „barbare” ca pe un iureş,  care a lăsat vid în urma lor – atunci când n-au avut acest caracter –  şi, pe de altă parte, înseamnă, iarăşi, a nega un fapt, fiindcă nu i se găseşte dovada. Căci ceea ce se ştie şi s-a demonstrat, în ştiinţa noastră istorică,  e că, dacă între epoca romană şi epoca târzie, a întemeierii statelor româneşti, a fost un îndelungat lapsus de timp, asupra căruia ştirile documentare lipsesc, acest lapsus de timp, însă, acest hiatus documentar, nu a însemnat şi un hiatus de viaţă, nu a însemnat o discontinuitate, în viaţa acestui popor, o întrerupere, care să ne îngăduie a afirma că peste trecutul acestui neam s-a putut face, la un moment dat, o „tabula rasa”; şi aceasta, fiindcă informaţia ne lipseşte, pentru acel moment dat. Nu se poate vorbi decât de o continuitate între generaţiile care se succed.

*

George Popovici, în cercetările lui şi printre luminişurile pe care le-a tăiat în întunericul trecutului nostru juridic, va fi putut, astfel, să-şi rătăcească unele încheieri. Dar acestea, chiar şi acolo unde aveau să fie amendate sau înlăturate, se impun, întotdeauna, cel puţin prin aceea că ele suscită, cu toată seriozitatea, probleme care se cer dezlegate.

Înlăturând romantismul şcolii romanice, definind şi mărginind aportul slav în cultura noastră juridică, George Popovici – căruia critica de mai sus nu-i scade din recunoaşterea pe care i-o datorăm – rămâne cel dintâi istoric critic al vechii noastre civilizaţiuni juridice, un precursor, care a introdus, în această ştiinţă, plăcerea de a înţelege, puterea de a discerne şi voluptatea de a clasa.

*

Multe din scăderile istoricului erau fireşti, într-o vreme când instituţiuni româneşti fundamentale – iată, de pildă, voievodatul, asupra căruia el a putut formula şi aprecieri puţin întemeiate – erau încă nedeplin cercetate şi cunoscute, pe atunci. Nici cercetările lui Ion Bogdan, nici acelea, de desăvârşită factură, ale regretatului C. Giurescu, nici numeroasele şi atât de bogatele, prin noutatea informaţiei, cercetări ale d-lui N. Iorga, nici alte câştiguri, dobândite, de atunci, şi până astăzi – când noi îl judecăm – nu-i puteau fi ştiute sau nu i-au fost decât în parte ştiute. Alţii au adâncit, de atunci, cercetările de vechi Drept românesc. Dar, deşi multe aspecte ale trecutului nostru juridic au fost, de atunci, până astăzi, luminate, deşi pasiunea şi osteneala altora vor fi proiectat mulţi stropi de lumină pe zarea întunecată a trecutului nostru, dacă nu ar fi să amintesc decât de sinteza, în curs de publicare, a d-lui I. Peretz sau de lucrările de strictă metodă şi bogată informaţie ale d-lui Andrei Rădulescu şi Şt. Longinescu, deşi, de acum câteva decenii, până astăzi, de sub praful arhivelor se vor fi aflat multe lucruri noi, totuşi, pe drumul ştiinţei vechiului nostru Drept românesc, mai este atât de mult de străbătut, că, mergând pe drumul acesta, deschis de George Popovici, eu măsor tot ce a pierdut această ştiinţă, prin moartea lui, mai înainte de vreme, şi simt nevoia unei strângeri de puteri, pentru a se reconstitui, în linii definite, înfăţişarea vieţii noastre juridice de altădată.

*

Poate, astfel, se va ajunge la acea sinteză a vechiului nostru Drept românesc, a cărei viziune George Popovici a avut-o, la a cărei întocmire începuse, dar pe care moartea a vrăfuit-o şi pe care o aşteptăm de la ştiinţa românească.

Din acea sinteză se va putea desprinde, în toată lumina, trecutul juridic al acestui neam, acel trecut care are şi originalitate, şi măreţie, şi la a cărui evocare avem dreptul să fim sensibili.

*

(Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice.

Seria 3. Tomul 16, 1934-1935, pp. 103-157)

*



[1] Societăţile culturale româneşti îl aleg conducător sau membru de onoare. De ex.: Societatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina (ss. V. V. Repta, Ms. Acad. Rom., Nr. 5266), Academia ortodoxă pentru literatură, retorică şi muzică bisericească (ss. Ciupevcăl, Ms. Acad. Rom., Nr. 5262, f. 97); Societatea Română Academică social-literară „Carmen Sylva” din Gratz (ss. I. Nistor, Ms. Acad. Rom., Nr. 5262, f. 95); Însoţirea orăşenilor români din Suceava (ss. George Mihuţă, Ms. Acad. Rom., Nr. 5263).

[2] Printre scrisorile care îl aprobau, iată una: Bucuresti, 3/16 Iunie 1900, semnată de dl profesor C. Rădulescu-Motru: „Cum am, pentru întâia oară, ocaziunea să fiu în raport cu Dvs., permiteţi-mi să încep prin a vă aduce felicitări pentru întreaga conduită politică ce aveţi şi, în special, pentru remarcabilul discurs, ţinut în Delegaţiunile austriace. Noua „Revistă Română” a luat notiţă despre dânsul chiar în numărul de la 1 iunie crt., pe care desigur că l-aţi primit. N-aţi voi Dvs. să folosiţi de publicitatea „Noii Reviste Romane” pentru a vă răspândi ideile politice şi în Regat?” (Ms. Acad. Rom., Nr. 5266).

[3] Din primăvara lui 1900, ei nu mai participau, ostentativ, la lucrările din Dieta provincială. „Ei lasă – scrie „Deşteptarea”, Nr. 10, VIII, din 6 mai 1900 –  pe cei ce s-au împăcat să isprăvească nestingheriţi ce au de isprăvit” – „Deşteptarea”, Nr. 35, VIII, din 30 septemvrie 1900, publică scrisoarea, prin care George Popovici vesteşte demisia sa din Clubul dietal român, pe motiv că majoritatea membrilor stau sub influenţa unui curent oportunist, „dăunător intereselor noastre naţionale”.

[4] „Deşteptarea”, Nr. 39, VIII, din 14 octomvrie 1900, scrie, la „Ştiri”: „Urechea stângă a guvernului ţării, „Bukowinaer Nachrichten”, vorbeşte că comitetul central al românilor lui Bourguignon va candida pe inspectorul şcolar Demeter Isopescul, în curia a V-a, contra d-lui dr. George Popovici, iar pe d-l dr. Florea Lupul, în curia a IV-a, contra d-lui Baron Eudoxiu Hurmuzachi… Glasul şi dorinţa poporului pururi au fost nesocotite; de aceea, Guvernul nici nu visează să ceară îndurare poporului, ca să mai aleagă, Excelenţă, ci cere îndurarea Excelenţei să primească a fi ales”.

[5] Darnic, trăsătură de caracter moştenită de la mamă, el nu ştia şi nu putea să nu ajute pe cel care se îndrepta, cu cerere, către el. El avea, în lupta politică, să depăşească puţinele-i mijloace materiale. Numeroase din datoriile, care aveau să înrâurească atât de hotărâtor asupra soartei lui, se explică prin aceasta. „Datoriile sunt făcute în scopuri electorale”, scrie tatălui său, la 2 octomvrie 1898. (Din scrisorile încredinţate mie).

[6] Aici, avea, la 26 mai/8 iunie 1901, să se căsătorească cu Maria Şendrea, fiica fostului ministru şi profesor universitar, Ştefan C. Şendrea.

[7] Cea dintâi încercare a lui George Popovici de a publica versuri, în „Convorbiri Literare”, o descoperim în anul 1877, când poetul bucovinean avea doar 14 ani. „Convorbirile Literare” (1877, XI, P. 276), într-o notă redacţională, scriu: „D-lui G. P. Cernăuţi: Sunteţi prea tânăr încă pentru publicitate. După un şir de ani, vom vedea”.

[8] Şt. O. Iosif, despre T. Robeanu, Scrisoare către Sextil Puşcariu, publicată în „Junimea Literară”, X, 1913, pp. 118-119.

[9] Gh. Bogdan Duică, Revista „Făt Frumos”, Suceava, anul I, 1926, p. 28.

[10] „Junimea”, 1909, Nr. 2, VI, p. 36

[11] Nr. 25, anul IV, din 27 martie/8 aprilie 1894.

[12] I. E. Torouţiu şi Gh. Cardaş, Studii şi documente literare, vol. I, Bucureşti, 1931, p. 397. Iar altădată, la 21 aprilie 1887, scria lui lacob C. Negruzzi: „Relativ la sfaturile atât de binevoitoare, ce mi-aţi scris, cu prilejul încercărilor mele în stihuire, ce vă pot răspunde? Simt desăvârşita lipsă a acelei răbdări olimpice, ce trebuie să o

aibă adevăratul artist, în a rotunji asprimile formei şi a limpezi ideea până la sensibilizare. Dacă, cu toate acestea, s-ar întâmpla ca emoţiunea momentană să producă spontan câteva strofe mai puţin banale, fie acesta meritul necunoscutului T. Robeanu şi nu al meu”. Supra, p. 403.

[13] Printre manuscrisele lui T. Robeanu, date a „Junimii Literare”, ar fi fost şi unele, din care s-ar deduce că el s-ar fi încercat şi în genul dramatic, scriind un poem, „Nurmahal”.

[14] I, 1908, pp. 56-57.

[15] Scrisoare din 19 octomvrie 1890, în I. E. Torouţiu şi Gh. Cardas, I. cit. supra., vol. I, p. 406.

[16] „Revista Politică” din Suceava, Nr. 4, anul I, din 1 iulie 1886, scrie: „La 12 iunie, Societatea „Teologia Română” din Cernăuţi, ţinând şedinţă de constituire, alege, în comisia pentru strângerea documentelor şi hărţilor vechi, pe Ion Bumbac, George Popovici, Victor Olinescu”.

[17] Nr. 8, anul XX, din 1 noiemvrie 1886, pp. 662-688. „Convorbirile Literare”, Nr. 10, anul XX, din 1 ianuarie 1887, p. 891, publică şi o „Notiţă”, care îndreaptă unele erori, strecurate în tipărirea acestei dări de seamă.

[18] I. E. Torouţiu şi Gh. Cardas, l. cit. supra., vol. I, p. 395. Adaog că recenzia lui George Popovici, apărută în „Convorbiri Literare”, asupra cărţii lui Blaremberg, a fost reprodusă, în întregime, în limba franceză, de „L’Etoile Roumaine”, anul II, Nr. 274, din decemvrie 1886, Nr. 1, anul III, din 1/13 ianuarie 1887 şi Nr. 2, din 3/15 ianuarie 1887.

[19] Care se pare a fi Iacob C. Negruzzi, căruia îi scrie, la 30 martie 1887, în aceeaşi chestiune şi căruia i se adresează tot cu titlul de „Profesor”. v. I. E. Torouţiu şi Gh. Cardas, I. cit. supra, I, p. 402.

[20] Iată ce serie George Popovici: „Vă rog mult, Domnule Profesor, să binevoiţi a stărui ca d-l Tocilescu să-mi înapoieze copiile de documente, ce i-am trimis, spre a fi publicate în „Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filologie”. Faţă cu d-sa sunt în o poziţie foarte ciudată, cu atât mai mult, cu cât d-sa nici nu află cu cale a-mi

răspunde la un rând întreg de scrisori, ce am fost nevoit să-i scriu, pentru a reclama manuscriptul. Lucrul este astfel: în vara trecută, am aflat, din întâmplare, că un amploiat rus din Cernăuţi are mai multe documente vechi moldo-slavone. Am izbutit a le împrumuta, spre copiere. Pentru că nu pricepeam încă destul de bine limba

slavonă particulară a hrisoavelor româneşti, m-am pus, întâi, pe studiul ei. După vreo două luni, am isprăvit copierea şi traducerea şi am însoţit încă fiecare document cu un rând de note explicative. Am scris d-lui Tocilescu, întrebându-l ori de n-ar fi dispus a le publica, documente şi note, în „Revista”. Mi-a răspuns foarte

amabil şi în sens afirmativ. Dar, de când i le-am trimis şi până acum, nu m-a învrednicit cu o singură linie de răspuns. Pe de altă parte, d-sa a primit, în manualul său de Istorie, rezultatul cercetărilor mele asupra ierarhiei boiereşti, aşa întocmai după cum l-am expus în notele cu care era însoţit manuscriptul – şi aceasta înainte de a publica lucrarea mea (!!). Lucrul este, în sine, o nimica, dară prea caracteristic pentru directorul „Revistei pentru Istorie, Filologie şi Arheologie”, decât ca să mă mai încred d-sale. Afară de aceea, în decursul vremii, studiile mele mai aprofundate mi-au arătat că nu toate din părerile depuse în notele cu care am însoţit documentele sunt corecte”. Ms. Acad. Rom. Nr. 5266.

[21] La 29 martie 1887, scrie lui Iacob C. Negruzzi: „Eu mă ocup, acum, cu studiul elementelor germane în organizaţia veche a târgurilor române; materialul polon şi transilvănean nu-mi lipseşte, dar cel român foarte mult”. I. E. Torouţiu şi Gh. Cardas, I. cit. supra, I, p. 400. Aceste cercetări nu au făcut, de altfel, obiectul unei redactări, care să fi fost destinată publicării şi pe care s-o fi putut afla printre manuscrisele rămase de la George Popovici.

[22] Nr. 12, XXIV, 1 martie 1891, pp. 1009-1023.

[23] Nr. 9, XXV, 1 decemvrie 1891, pp. 705-716.

[24] De exemplu, un inventar din 20 februarie 1768: „Am un runc, care a fost lăzuit de tatăl meu, cu foc şi securea”.

[25] A. D. Xenopol, „Istoria Românilor”, vol. III, p. 223, nota 26, considera acest document, publicat, prima oară, de B. P. Hasdeu, ca autentic, aşa precum îl considerase, fireşte, B. P. Hasdeu. N. lorga socoteşte actul „ca opera dibace a unui om familiarizat cu vechile noastre urice şi cunoscând, poate, şi unele diplome litvane” (Studii şi documente, vol. V, pp. 597-601). Ion Bogdan, care, la un moment dat, îl socotise şi el autentic („Documentul Râzenilor din 1484 şi organizarea armatei moldovene în sec. al XV-lea”, în Analele Academiei Române s, vol. XXX, p. 290, nota 22), revine asupra primei lui ipoteze, pentru a conchide în falsitatea documentului („Bulet. Com. Istorice”, I, pp. 103-104). Aceeaşi părere o are şi Radu Rosetti („Despre succesiunea Domnilor moldoveni dintre Laţc şi Alexandru-cel-Bun”. Iasi, 1923. Extras din „Viata Românească”, pp. 3-7). D. Onciul îl consideră, ca şi George Popovici, autentic („Datele cronicelor moldoveneşti asupra anilor de domnie ai lui Alexandru cel Bun”, „Analele Academiei Române”, Seria II-a, tomul XXVII, p. 206, şi „Din Istoria Românilor”, p. 17). Pentru literatura chestiunii, vezi şi I. Minea, „Principatele Române şi politica orientală a Împăratului Sigismund”. Bucuresti, 1919. Acelaşi autor, în „Revista Arhivelor”, anul II, Nr. 3, 1926, p. 397, mai aduce un argument împotriva autenticităţii documentului lui Koriatovici. Un examen diplomatic mai complet asupra documentului îl datorăm d-lui P P.

Panaitescu, „Diploma Bârlădeană din 1374”, şi „Hrisovul lui Jurg Koriatovici din 1374”, în „Revista Istorică Română”, 1933, anul II, fasc. I, pp. 46-58. D-l P. P. Panaitescu, pe lângă argumentele anterior cunoscute, deduse mai mult din oarecare elemente suspecte, în publicarea hrisovului, şi din un şir de considerente, întemeiate pe unele împrejurări istorice, aduce numeroase observaţii, întemeiate pe analiza limbii şi ortografiei hrisovului, pe o critică amplă diplomatică, ce face documentului, căci încercarea de critică diplomatică a lui Popovici nu adâncise

îndeajuns problema, şi pe modificările intervenite între cele două editări ale documentului, de către B. P. Hasdeu (1860 şi 1873). Conchide în falsitatea diplomei lui Jurg Koriatovici.

[26] George Fotino, Contribuţiuni la studiul regimului succesoral în vechiul drept consuetudinar românesc –cercetări monografice, Craiova, 1927, pp. 3-5

[27] „Această jertfă prea mare a fost motivul principal al morţii sale”, scrie Ion Grămadă, „Răsfoind corespondenţa lui George Popovici”, în „Neamul Românesc Literar”, anul II, 1910, p. 826.

[28] Gh. Bogdan Duică, Revista „Făt Frumos”, Suceava, I, 1926, p. 28.

 


Comments are closed