Un Aron Pumnul al Moldovei: Vasile Fabian (IV) | Dragusanul.ro

Un Aron Pumnul al Moldovei: Vasile Fabian (IV)

Fabian Epitaf Foaea nr 34

„un monument după stilul romanilor, vechilor noștri strămoși,

încă și acesta nu pe marmore poleite, de care era vrednic,

ci numai pe hârtie curând trecătoare”

*

În anul 1826-7[1], se vede a fi fost în casa boierului Lascarache Bogdan, de care fu trimis în Basarabia, în niște pricini de judecată, unde a zăbovit mai mult de un an, tocmai întru această vreme în care, din toate părțile, fumegau veștile războiului, care era a se începe între Rusia și Poarta Otomană[2], către sfârșitul anului 1827. Epitropia școlilor, ale cărei mădulare erau Prea Sfinția Sa Mitropolitul, k. k. Mihail Sturza și alți doi, iarăși s-au socotit despre deshiderea unui Gimnaziu Național; pentru aceea, făcu o anafură sau relație către domnul stăpânitor de atunci, Io Sandul Sturza, de care fu coroborată, cu 5-6 zile înainte de intrarea rușilor în Moldova.

*

În anul următor, la 1 ianuarie, s-a început cursul învățătorilor. În acest gimnaziu, a fost rânduit și răposatul Famian, ca profesor al matematicii, geografiei și al limbii latine, și, în vara aceluiași an, între zgomotul armelor, a făcut cu tinerimea un examen, cât s-au bucurat toți auzitorii de sporul școlarilor, ce vorbeau științe în limba patriei[3].

*

După un timp de șapte ani, în care atâtea necazuri pătimise, acum i se ivise o stea mai favorabilă, după a cărei curgere aștepta a ieși la un liman mai adăpostitor, însă și această stea puțin a lipsit ca să ajungă la sfințitul sau apusul său. Rușii, după multe și crunte, dar nu tocmai fericite bătălii, ce au avut, în anul acesta, asupra turcilor, s-au întors, spre iernatec, în Țara Românească și Moldova, însă cu bolnavi nenumărați, cai prăpădiți și muniții zdruncinate, cu un cuvânt – mai mult învinși, decât învingători; pentru mulțimea bolnavilor, au vrut să ia școlile, pentru spital, care lucru prea lesne s-ar fi și întâmplat, dacă Prea Sfinția Sa Mitropolitul nu le-ar fi apărat[4]. În acest gimnaziu a rămas el, ca profesor ordinar, până la anul 1834, în care timp se vede a fi scris „Starea Moldovei din anul 1829”, cu o poezie a cărei înălțime și delicatețe nu se pot prețui, la anul 1834, când s-a statornicit la Academia Mihăileană în Iași; luându-se în băgare de seamă meritele lui, nu numai că a fost întărit ca profesor de filosofie, dar și cu titlul de „Paharnic” fu dăruit. Acest titlu, care i se dădu de către un prinț domnitor și deosebit protector al științelor, reînnoi zelul și râvna în el. Către sfârșitul acestui an, ca o lebădă, despre care se zice că, simțind că i se apropie moartea, cântă un cântec duios, „carmina qui moriens canit exequialia”, a scris acele frumoase versuri, la moartea școlarului său Ștefan Șendrea, sub titlul „Supliment de geografie”, în care, cu o nespusă poezie, a descris țintirimul sau acea țară în care avea el, în scurtă vreme, a se așeza:

*

Unde aerul cel rece în așa țară străină

Trage vânturi ce cu jale acum gem, acum suspină.

Roua cerului ce cade în picuri amestecate

Cu amară lăcrimare din dureri nevindecate[5].

*

În cursul profesoratului său, a scris, în limba română, și vreo câteva cărți scolastice (manuale – n. n.), din care o parte s-au și tipărit. În postul acesta de profesor a rămas acest bătbat până la anul 1836, când, după o îndelungată și plină de dureri boală, și-a dat sufletul în mâna aceluia de la care l-a luat, în vârstă de 40 de ani, 3 luni, 7 zile, în 7 aprilie 1836. Cu un cuvânt, în cea mai frumoasă floare a bărbăției.

*

 Domnul Popescul Scriban află, în caracterul acestui bărbat, trei virtuți de căpetenie: 1. era neinteresat; 2. avea un cuget curat; 3. avea iubire către nație și omenire. Lângă aceste așa nobile virtuți, cu drept pot să adaog și eu încă trei: 4. era religios, fără de fariseism; 5. prieten curat, fără de fățărnicie; 6. era un geniu peste veacul său, așa cât, dacă ar fi avut mai bună norocire, în tinerețile sale, și dacă ar fi avut o viață mai îndestulată, de care era vrednic, ar fi făcut epocă în literatura națională.

*

Cursul  bolii acestui bărbat nime nu poate, nici mai acurat, nici cu mai mare și adâncă simțire a-l descrie, de cum l-a scris domnul Popescul Scriban, care, ca un al doilea Ioan, nu s-a mișcat de lângă pieptul dascălului său, până la cea de pe urmă răsuflere. Din care toate se vede că Fabian a murit așa precum a viețuit, adică ca un om bun și creștin adevărat.

*

Trupul lui s-a înmormântat în 9 aprilie 1836, la 8 ceasuri dimineața, cu toată pompa care i s-a cuvenit, în biserica Sfântului Nicolae, ce se zice a Academiei[6]. Lângă mormânt i s-a ridicat, pentru aducerea aminte, și o piatră, pe care s-a scris, în limba națională, un epitaf foarte frumos și bine potrivit, în care, pe scurt, se cuprind toate însușirile lui. Noi, pentru depărtarea locului, nu avem nimic cu ce să împodobim mormântul acelui dulce prieten și adevărat patriot, decât, pe lângă fierbințile lacrimi și adesele suspinuri și oftări, a-i ridica un monument după stilul romanilor, vechilor noștri strămoși, încă și acesta nu pe marmore poleite, de care era vrednic, ci numai pe hârtie curând trecătoare, care așa urmează:

*

Fabian Epitaf in Monumentul pe hartie

*

Lângă această inscripție se mai adaugă, întru memoria răposatului, ca unui adevărat poet, următorul epitaf:

*

Fabian Epitaf in versuri
*


[1] Foae pentru minte, inimă și literatură, nr. 34, 16 august 1840, pp. 265-268

[2] „Scrisoarea domniei tale din din 28 septembrie 1826 am primit-o în Basarabia, unde mă aflam pe vremea aceea, cu niște pricini de judecată ale boierului Lascarache Bogdan. Zăbava de un an și mai bine, ce am stătut într-o țară unde scrisorile trecătoare peste hotar au cele mai grele împiedicări, și mai ales într-o vreme când, din toate părțile, fumegă veștile războiului, a cărui pară ne cuprinde astăzi; iarăși, după trecerea mea înapoi, la Moldova, alte împrejurări cu zătihnire și nestatornicii ajungându-mă, într-o așa vreme, dintr-o nedumerire, într-alta, nu mi-a lăsat nici un curaj a-ți scrie și a te mai supăra cu așa fel de lamentații” (Epistola din Iași, 7 decembrie 1828).

[3] „Mai întâi, fac știut domniei tale că, la noi, în Iași, s-a deschis un curs gimnazial de învățături, despre al cărui așezământ pleroforisi mai mult din copia anaforalei, ce s-a făcut în pricina aceasta de către Epitropia școlilor naționale, ai cărei mădulari sunt Prea Sfinția Sa Mitropolitul, k. k. Mihalache Sturza și încă doi. Această anaforă s-a alcătuit, s-a înfățișat și s-a coroborat cu întăritură domnească de către fostul Moldovei Domn Ioan (Sandul) Sturza (acel „Ioan”, care ținea loc de străvechiul „Io”, care însemna știutor, inițiat, s-ar traduce prin „știutorul de cer”, Io-Anu, deși Sandul Sturza numai în chestiunile metafizice nu se putea pronunța – n. n.), numai cu nu mai mult de 5, 6 zile înaintea intrării rușilor aici. De atunci merg școlile. Am făcut, în vara trecută, un examen și s-au bucurat toți auzitorii de sporul școlarilor, ce vorbeau științe în limba patriei” (Epistola mai sus numită).

[4] „De mirare și însemnate au fost trecerile lor (ale rușilor) înapoi, spre iernatec, cu bolnavi nenumărați, cai prăpădiți și munițiile zdruncinate, cu un cuvânt – s-au întors, de obște, cu un aer mai mult de învinși, decât învingători. Au rut să ia școlile pentru spital. Prea Sfinția Sa (Mitropolitul) le-a apărat, până acum, dar urma va alege” (Epistola mai sus pomenită).

[5] Foaea, 1839, nr. 15, p. 113

[6] Aceasta o adeverește aici această țidulă, care așa sună: „Domnul Paharnic Vasile Fabian, profesor de Filosofie la Academia Mihăileană, după o îndelungată boală răposând la 7 ale aceștia, în vârstă de 45 de ani, toți prietenii și elevii sunt poftiți, din partea Direcției învățăturilor publice a fi față la înmormântarea ce i se va face la Biserica Academiei, joi, în 9 a acesteia, la 8 ceasuri dimineața – Iași, 1836, în 8 april”.


Comments are closed