Un Aron Pumnul al Moldovei: Vasile Fabian (III) | Dragusanul.ro

Un Aron Pumnul al Moldovei: Vasile Fabian (III)

Foae nr 33 11 august 1840

*

Însă să ne întoarcem de unde am lăsat firul[1]. După trecerea a câtorva luni de zile, lipsit fiind de tot ajutorul și asigurarea personală, Vasile Fabian năzui către protectorul său, domnul Gheorghe Asachi, care se afla în Basarabia (ocupată de ruși – n. n.), scriindu-i că el mai mult nu mai poate sta în Moldova, și numai sfătuirile lui l-au mai ținut legat cu cevași iubire către acela. Protectorul său îl îndemna către răbdare, aducându-i felurimi de mângâieri; însă acum nu mai aveau loc nici sfătuirile, nici mângâierile, ci era trebuință de mână de ajutor. Așa i se făcu mijlocire de a trece în Basarabia.

*

În anul următor, 1822, spre toamnă, fu numit Domn Moldovei Io Sandul Sturza, întâiul Domn național, după Dimitrie Cantemir. Cu întoarcerea acestuia de la Constantinopol, s-au întors mulți și din boierii fugiți, între care se vede a fi fost și Gheorghe Asachi, pentru că acesta, la întronarea Prințului, care s-a întâmplat în 8 octombrie 1822, a scris și a tipărit o frumoasă odă de gratulație.

*

Răposatul Fabian se vede a fi fost, atunci, încă în Basarabia; pentru că, într-o alizie („Allusio”) latinească, în versuri eroice, pe care a scris-o asupra „Odei” domnului Gheorghe Asachi, la sfârșit stă scris: „feci Khischinovii in Bassarabia”. Precum în versurile românești, în toate bucățile sale s-a ivit, cu ușurința și dulceața unui Ovidiu, tocmai așa în această „Aluzie”, atât cu curățenia limbii latinești, cât și cu seriozitatea și înălțimea ideilor ce le ivește, un al doilea Virgilius.

*

Eu nădăjduiesc, domnule redactor, că, precum celelalte bucăți poeticești ale acestui patriot au aflat loc în „Foaea” dumitale, așa va afla și această „Aluzie” locul său, cu atât mai mult, cu cât că scopul autorului se vede a fi fost ca, prin aceasta, să facă și Europei literate cunoscută acea epocă înspăimântătoare, în care Moldova, după 110 ani, iarăși a dobândit Domn național din sânul său[2].

Titlul acestei „Aluzii” așa urmează:

*

Allusio ad Odam

*

Ocasione restitutae indigenis

Moldaviae Principibus coronae

Ac Solemnitatis, qua serenissimus

Princeps patriae filius

Joannes Sturdza

Sedem Principatus conscendit,

Genti Moldavae per clarissimum

D. G. Asaki mense octobris

1822 dicatam.

„Nulla salus bello, pacem te poscimus omnes[3]

Virgilius

 

Pulchrior ergo tuo tandem rediviva sepulcro

Nasceris, et lacrymas versis Moldavia fatis

In nova post longos permutas gaudia luctus![4]

etc.

 

Nu după multă vreme, s-a întors și el la Iași, unde a petrecut ca profesor ca profesor privat pe la osebite case boierești, însă nu fără vază și oareșce încredințare nu numai în lucruri private, dar și în lucruri care se țin de binele statului; pentru aceea, în iarna anului 1824, fu trimis cu depeșe, la Sibiu, către domnul general-consul rusesc, care, pe acele vremi, se afla acolo. Venirea și întoarcerea i-au fost pe la Brașov, unde și-a încredințat „Aluzia” mai sus numită ca un suvenir al vechii prietenii. Pe aceste vremi, dânsul se vede a fi fost în casa marelui vistier Katargi, pe care îl numește „le grand Tresorier” și către care scrie să i se trimită scrisorile. În această casă slăvită trebuie să fi fost foarte bine primit, pentru aceea o numește „cuib bun și călduros”[5].

*

Lângă toate aceste bune primiri, totuși nu era mulțumit cu soarta sa. Aducerea aminte a multora necazuri, ce a pătimit în vremea revoluției, aruncându-se dintr-o țară într-alta, îl făcu a-și aduce aminte și despre părăsirea sa de către unchiul său, Episcopul Bob, tocmai atunci când avea mai multă trebuință de el[6]. Și, deosebit, părerea de rău că a zădărnicit așteptările și nădejdile acestui făcător de bine, precum părăsirea acelor pe care putea a-i ferici, foarte mult îl neodihni[7].

*

Critica stare a țării de atunci[8], greutățile în care se afla, din pricina armiei turcești, care încă era acolo[9], nemulțumirea boierimii cu prințul ocârmuitor și, dimpotrivă, și tristele urmări, care s-au născut din aceasta[10], neființa unei școli de obște, neprețuirea unei literaturi solide, mulțimea vagabonților din Franța și Italia, care, ca dascăli, umpluseră țara[11], erau pricini îndestulate pentru el a-i mai mări nemulțumirea și a-l face ca să piardă tot rostul spre o literatură frumoasă și solidă, cu atât mai mult că și sănătatea i se stricase[12]; și era mulțumit că are ce mânca, ce bea și cu ce se îmbrăca, un chip de trai care nu era tocmai după gustul lui[13] (va urma).

*


[1] Foae pentru minte, inimă și literatură, nr. 33, 11 august 1840, pp. 257-259

[2] Așa este, domnul meu, ar fi pagubă ca acea „Aluzie” a lui Fabian să rămână necunoscută publicului nostru; însă părerea noastră ar fi ca a se putea face aceeași tuturor, fără deosebire, cunoscută, să se traducă în românește, tot în versuri – n. Foaea.

[3] Nu există nici o siguranță în război, cu toții dorim pacea.

[4] Frumos, în cele din urmă, din propriul mormânt

A renăscut și lacrimile predestinate au transformat Moldova

Într-o nouă fericire, după o zi lungă de doliu!

[5] „Cuibul bun, în care mă aflu astăzi, atâta mă înlesnește, cât, cum ies pe afară, răcesc” (Epistolă).

[6] „Te încredințez, domnule și prietene, că dacă Excelența Sa Bob ar fi făcut asupra mea măcar numai atâta reflecție câtă Faurul lui Horațiu asupra acelui ajutor, aș fi găsit, cu ce meritam, prieteșugul dumitale” (aceeași epistolă).

[7] „Izolat de toate facerile, folosirile de rodul învățăturilor câștigate cu atâta osteneală în cheltuiala tinereților pierdute, de părinți, prieteni, cunoscuți, în scurt de toate acelea cu care omul atârnă de viață în sânul unei nații liniștite; cu pierderea tuturor acestora pierzând și gustul unui trai trist și plin de amărăciune, nu mă mai țineam că trăiesc, și dacă a mai putut lupta sângele în venele mele, nimic nu a fost alt ce l-ar mai fi minunat, decât patima părerii de rău și neîmpăcării cugetului de a fi înzădărnicit așteptările și nădejdile făcătorului meu de bine, ținute mai mulți ani cu cheltuieli și faceri de bine. Acest ghimpe singur a rămas cu mine și în amarul vremilor turcești, întovărășindu-mă în toate pribegirle și nevoile, pe unde m-a purtat soarta mea; o greșeală la care brugia tinereților ne duce adeseori. Dacă s-ar putea spăla cu izvorul lacrimilor ale acestei nenorociri, și cu sudoarea nevoilor și trudelor, fără nici o nădejde ce le-am vărsat, aruncându-mă dintr-o țară într-alta ca un prăpădit, aș putea nădăjdui încă a fi iertat de către Excelența Sa și m-aș bucura mai mult la o sufletească blagoslovenie, decât la o milă sau ajutor, care acum ar fi târzii. Mi se pare, însă, iarăși, că bănatul de a fi părăsit de cei ce îi puteam noroci este cu atât mai greu, cu cât e mai rar prilejul de a-i mai afla” (Epistola din 29 aprilie 1824).

[8] „Tout le principat se trouve dans un etat de crise, dont il est difficile a deviner l’is sue” (Letr. de 17 avr. 1825).

[9] „Kousuk Ahmet sold ses troupes avec 40 mille piastres par mois – et un Divan-effendi a un salair de 5 mille par mois, les Turques n’ont pas encore evacué ces principaute” (ibidem).

[10] „Vei fi auzit de soarta acelor nenoriciți patru boieri din forul diplomaticesc, ce, purcezând la Țarigrad, în puterea unui firman, care împuternicește pe fieștecare, care vrea să meargă, de aici, cu vreo jalbă la Poartă, fură surghiuniți, cum arată firmanele ce au venit mai în aceste zile, de la Înalta Poartă” (Epistola din 23 martie 1824).

[11] „Personne n’a pas encore ouvert une ecole, a l’exception de deux ou trois pensions, ou les stragemaitres, les tambours, les musiciens et toutes sortes de vagabonds de France et d’Italie etalants ses fanfaronades donnent de leçons a de petits singes, et qelque sorte de kokonaschs infatue’s de je de leur savoir” (Letr. de 17 svr. 1825).

[12] „Le mauvois etat de ma santé toujours chancelante m’oblige de faire un voyage jusque a Gadinz, une tenne de mon Bojard, prez de Roman. Je suis determiné de m’occuper ala chasse en persequitant les pauvres animaux, etant de les de ne rien faire, et commençant insensiblemant a degenerer, je craigne de ne pas reusir par perdre tout afait le gout des lettres, qui me ranimait encore” (Letr. de 9 mai 1825).

[13] „Nous avons assez a boir, et a manger, de quois nous habiller, et du temps a dormire, voila notre maniere a vivre; jugez je vous prie si une bête est plus mal’ – ou heureuse que nous” (Letr. de 17 avr. 1825).