Umorul ca nostalgie a normalității
Portretul-contur al lui Constantin Horbovanu
*
Într-o epocă a dezbinărilor multiple, în care ura își caută și își află justificări și întețiri în politică, în religie, în sport, ba chiar și în spațiul creator, „un om între oameni”, umoristul Constantin Horbovanu, propune, „cu cărțile pe față”, o ciudată nostalgie a normalității, în care bucuria trăirii intense a fiecărei clipe, chiar și prin nevinovăția unei farse, capătă dimensiuni existențiale ample, mai ales prin semnificația disimulată, care nu provoacă, decât cu rare excepții, și atitudini tranșante. Atitudini în contra dezbinărilor și a urii sociale, deja patologică: „Am văzut toată lumea şi vă spun, în cunoştinţă de cauză: aveţi o ţară ca în poveşti! Trebuie să o iubiţi şi să vă uniţi, dacă mai vreţi să fie a voastră, dacă mai vreţi să fiţi!”.
*
Hobovanu operează, în noua lui carte, predominant cu tipologii, iar senzația de frescă socială a clipitei, pe care o reprezintă societatea generațiilor noastre, răbufnește din detalii, starea de răbufnire definind, în fond, caracterul de nostalgie a normalității, pe care îl are horbovanismul, adică stilul care îl definește pe Constantin Horbovanu drept discret vehiculator și de înțelepciune – și nu doar prin „însemnările unui trecător” – și de bucurii trăite. Statutul de frescă socială, pe care îl capătă prozele scurte din această carte, ține de străvezimea spre roman, spre conturarea unor tipologii distincte, pe fundalul acelorași vremuri, vremuri din care nu se poate evada decât printr-o exacerbare a optimismului, ba chiar și printr-un dezarmant egoism al aceluiași optimism. Tipologii Ticu/Tilică sunt, uneori, desfășurate amplu în mai multe narațiuni, alteori travestite în alte personaje, în intenția creatorului de tipologii de a reflecta și descifra societatea contemporană din mai multe unghiuri, din perspective, și ele tipologice, aparent diferite. Aparent, pentru că tipologiile nu înseamnă, în fond, decât produse și producte sociale, deci nu adversități, ci, în cel mai bun caz, dizidențe.
*
Construcția cărți, bazată pe aceeași dispunere tridimensională (cugetări, proze umoristice scurte și, de data asta, miniaturi satirice, în loc de epigrame), premeditată ca atare cu mult înainte de șiroirea cuvintelor în pagini, întărește și argumentează, prin premeditare, individualizarea stilului, a ceea ce numeam horbovanism. Un stil în care seninătatea domină și, din perspectiva seninătății, impune o blajină toleranță față de tot și de toate, toleranța zâmbet, adică plină de înțelepciune existențială și, tocmai de aceea, în simetrie antagonică sigură cu epoca dezbinărilor multiple, în care ne împinim destinele.
*
Constantin Horbovanu ne oferă, prin noua lui carte, doar „p-AS-tile de cap” (cum își numise rubrica umoristică de la Radio AS și, în omagierea ei, miniaturile), încercând să ne lecuiască de încrâncenări, să ne favorizeze evadări din cenușiul tipologic al lumii în care trăim.
*
Fluidă, relaxată și relaxantă, noua carte a umoristului sucevean poate însemna un refugiu propice pentru vindecarea sufletelor noastre de sfârtecările provocate de epocă, dar numai pentru cei care n-au uitat că mai au, ba chiar își conștientizeaă cu luciditate sufletul. Fiind cel mai atent cititor al cărții, datorită posturii de consultant, la rândul meu – „cu cărțile pe față”, o recomand cu căldură. Și epocii, și oamenilor.