Uluitoarea prozatoare Gabriela Teişanu! | Dragusanul.ro

Uluitoarea prozatoare Gabriela Teişanu!

 

Gabriela Teişanu, o prozatoare uluitoare

Gabriela Teişanu, o prozatoare uluitoare

*

Am primit, în urmă cu câteva minute, “o poznă” de la colega mea Gabriela Teişanu. Mă prevenise pe Facebook (“Iar am făcut o poznă”) şi intrasem la griji, pentru că, distrată ca orice artist adevărat, le mai şi comite, câteodată, mai ales când îşi lasă gura prea slobodă. M-a prevenit că îmi dă amănunte prin poşta electronică, iar când am primit mail-ul, m-am liniştit. Nu făcuse nici o poznă, ci doar scrisese o a doua proză, pe care mi-a trimis-o fremătând de emoţie.

*

Am salvat textul (numai eu ştiu cum, pentru că foloseşte un program de culegere imposibil) şi, când m-am pus pe citit, am împietrit de uimire. Gabi scrie o proză formidabilă, plină de miez şi într-o formulă narativă suculentă, doldora de vizualizant şi de o armonioasă muzicalitate.

*

Gabi Teişanu este un prozator înnăscut şi are obligaţia să mai lase cele pământeşti deoparte şi să se apuce de lucrat un volum de proză scurtă, pentru că proza scurtă, deşi este genul cel mai dificil, ei îi vine ca o mănuşă. Gabi Teişanu trăieşte străfulgerările vremurilor cu o rafinată subtilitate înnăscută, aşa că e musai să se dedice scrisului, iar dovada celor pe care le susţin o aveţi în rândurile care urmează:

*

*

Ramurile unui nuc de pe marginea drumului

*

Soare, căldură, zăpuşeală, miros de pâine şi de iarbă.

Da’ de ce vine Liza acasă? E devreme. Săraca iapă: de când s-­a întors de pe front, chioară de un ochi, nu prea mai pare în toate minţile; o călăresc dracii de copii, o bagă în baltă, se joacă de-­a războiul, şi ea, săraca, docilă, cuminte, apatică înaintează prin mătasea broaştei şi ajunge pe malul hleios, cu micul erou călare de-­a deşălatelea, împopoţonat pe cămăşuţă cu fire de găinaţ, care or să­-i aducă dobândă o sfântă de bătaie.

*

Fraţii mai mari au rămas pe front. Toţi patru. Mama le dă de pomană, tata îi aşteaptă.

Numai Liza a venit, din nou, acasă: ciolănoasă şi slabă, dar semeaţă, cu un ochi stins.

*

Trece Liza spre şură, păşind agale prin iarba scurtă şi deasă, împiedicându-­se încetişor de câte-­un bolovan. Gherontie se ia după ea, trece pârleazu’ (cum adică trece iapa pârleazul?), ajunge în grădină. Nici un fir de iarbă. Numai pământ negru, nefiresc de negru şi, în mijlocul grădinii, părul înalt şi frunzos, pus şi altoit de tata ăl bătrân, izbucnit spre cer ca o mărturie a neamului cu bărbaţi mulţi, ce nu au contenit să se nască şi să crească aici. Deodată, fără de veste, fără de secure, fără ca nici un freamăt măcar să prevestească asta, copacul se prăbuşeşte; în cădere, agaţă prepelecii rezemaţi de streaşina şurii, care fac un zgomot îngrozitor, în cădere, despică în două acoperişul şurii, într-­un zgomot asurzitor, şi un nor de praf, care îl îneacă pe Gherontie şi îi aduce în gură gust sărat de sânge.

*

Se trezeşte, brusc , leoarcă de sudoare. Capul îl doare îngrozitor, gura e uscată de sete.

Ar fi vrut să scuipe, dar nici buzele nu îl ascultă, limba e umflată şi ea; a dormit, pesemne, cu gura căscată. Dar cât a dormit şi, mai ales, cât a visat de e atât de sleit?

Nu, nu mai poate să se gândească la nimic altceva: trebuie să plece acasă!

*

- Băi nene, tu te­-ai prostit cu totul; ai scăpat de front, făcând peritonită şi înţepeneşti aici…

- Măi Iorgule, eu mă duc acasă…

- Mie îmi tot spui, de o săptămână, visul aista, în care se amestecă, la cazane, în subsolul Spitalului Militar şi, acu’, te pune dracu’ să porneşti, din Bucureşti, în Bucovina, fără un şfanţ, fără nimic; trenurile nu circulă, în ţară e vai şi amar, numai’ cu marfarul mai poţi să te târâi, că şi vitele au dispărut: care pe front, care în burţile ruşilor… Stai nenicule potolit!

- Zile trecute, de când eram mic, şi întâmplări ciudate, netrăite, îmi mănâncă capul. Nu ştiu ce naiba am, dar atât de dor mi-­i de casă şi de ai mei, că îmi pare că am dat într­-o boală grea…

*

Greu şi anevoios a fost drumul. Foamea şi setea l-­au chinuit, dar în mersul lent al trenului marfar, privind, de acolo, din vagonul descoperit, puzderia de stele, se cufundă într­un somn adânc, de copil, fără vise. Şi părul din grădina casei părinteşti mai scăpa o noapte, şi nu se mai prăbuşea peste acareturile dragi, unde tata trebăluia, din zori, în noapte, pregătind pâinea casei…

*

Din Burdujeni, a luat­-o pe jos. „Dacă îs sănătos, până diseară îs pe prag, la mămuca. Oare ce­-or mânca ei la cină, ce mirosuri au să iasă din ceaunul cel mare, pe lângă care am crescut noi, unsprezece copii? Oare ce o să spună tata?… Ion, cel mai frumos dintre noi, o muşcat ţărâna la Cotul Donului… Terente l-­o urmat la scurt timp… Ilie… nici nu se mai ştie unde o rămas, cu ochii lui ca viorelele… George cel deştept, cel domnos, despre el o venit scrisoare de la un camarad, sergent ca şi el, o murit eroic, în Munţii Tatra şi l-­au îngropat în marginea unui canton de munte, cu nume ciudat ca un scrâşnet de cuţit pe piatră, sub trei brazi porniţi dintr­-o singură rădăcină… După George o plâns tata amar; o plâns ca o femeie, îl bocea cu vorbe. Se ţinea de inimă, cu mâinile lui mari, şi glăsuia cântat: Mai am şapte fără tine / Parcă n-­aş avea pe nime’… Mama, dreaptă şi ţeapănă ca o stană, venea, din când în când, şi alunga copiii, să nu se mai holbeze la omul ei. Ea nu bocea, ea plângea liniştit, lacrimile se înnodau sub barbă şi scăldau mânuţele mici şi dolofane ale lui Mihai, mezinul familiei, „papuşâca” celor mari, care gângurea neştiutor la sânul ei… Chiar dacă nu sunt cel mai frumos, nici cel mai harnic, tata o să se bucure că mă întorc; am să îl fac să fie mândru, nu am să mă mai codesc la treabă, nu am să îi mai întorc vorba şi nu am să mai fug, cu săptămânile, la moşu’ Cimpoieş, peste deal, la Bălăceana”.

*

Ajuns în deal, la Sântilia, îşi pune mâna streaşină la ochi şi se uită departe, hăt departe, doar-doar o zări măcar o bucăţică de nor de deasupra satului lor. Vede o mogâldeaţă înaintând, legănându­-se pe marginea drumului. Se apropie şi distinge clar o siluetă de muiere, îmbrăcată în suman cernit, îmbrobodită pe sub barbă cu bariz cafeniu: Paraschiva lui Simion! Deschide gura, vrând să dea bineţe, şi simte cum faţa i se întinde într-un zâmbet larg, când, deodată, Parasciva începe să-şi trântească pumnii de coapse, să-­şi pleznească palmele una de alta, să jelească ceva cu glas răguşit. Ce naiba are?! Ce a apucat­-o?

*

- Gironceee, băiţăleee!… Pe tat-­tu l-­o îngropat ieeeeri!… O ramas saraca Raveca cu o casă plină… N-­are cine cosi, n­-are cine ara, n-­are cine samanaaaa… Vasâleeee, Vasâleee, di ce-­ai murit, Vasâleee?…

*

Băietanul s­-a lăsat moale jos, pe buza şanţului. Nu îl durea nimic, nu îl săgeta pe nicăieri, doar parcă l­-ar fi fulgerat Dumnezeu. Numai ochii îl usturau, ca şi când norul din vis i-­ar fi umplut ochii cu colb negru. L-­a luat, aşa, o senzaţie dulce de leşin şi s-­a întins, cu ochii în ramurile descărnate ale unui nuc de pe marginea drumului. Precis că părul este acolo, acasă, şi străjuieşte grădina. Numai tata se hodineşte în lut, la ţintirim. Acum, înţelege totul.

*

Lacrimile i se scurg calde pe tâmple şi îi intră în urechi. În zadar închide ochii, nu-­şi mai aminteşte chipul lui. Tata şi-­a luat cu el şi faţa lui oacheşă, când a venit Liza cea chioară, să-­l ducă la întâlnire cu feciorii lui mari şi frumoşi…


Comments are closed