Ultimul cântec al lui Ştefan cel Mare, în pericol!

*

Doar două, dintre toate cântecele românilor, au o vechime atestată documentar de peste o jumătate de mileniu: cântecul oştenilor lui Ştefan cel Mare, „Haiducky”, deja dispărut, şi celebrul cântec „Cucuruz cu frunza-n sus”, care se mai cântă şi acum, cu acelaşi text multisecular, mai ales în Ardeal şi în tot felul de prelucrări ale lui, inclusiv în variante folk.

*

„Haiducky”, cântat de taraful delegaţiei lui Ştefan cel Mare la încoronarea noului rege al Poloniei, în 1502, a fost notat pe tabularia de un călugăr din Lublin, Jana z Lublina, iar când tot polonii au făcut transcrierea în notaţie modernă europeană, s-a putut constata, şi de către unii români, că „Haiducky”, splendid cântec românesc, în 6 părţi, avea să se numească, mai târziu, când se cânta în doar 3-4 părţi, „Banul Mărăcine”, iar şi mai târziu, când rămăsese în doar 2 părţi, drept bătută ardelenească şi drept tot felul de alte „ardeleneşti”, cu răspândire doar în Bucovina, în care existase cândva şi ca întreg.

*

Puteţi asculta “Haiducki” făcând click pe fotografie şi fixând cursorul la minutul 3 şi 15 secunde

(eu am ales secunda 31, în care se fixează şi titlul)

*

După 500 de ani, cântecul ostaşilor cu soldă (asta însemnau, pe atunci, haiducii) ai lui Ştefan cel Mare avea să fie reînviat, în chiar Cetatea Sucevei, de trupa „Zicălaşii”, dar numai „pentru o foarte singură clipă”, cum obişnuia să spună Nichita Stănescu.

*

„Cucuruz cu frunza-n sus”, cântec salvat de componistul protestant german Joachim Schlutter, care l-a publicat, în 1531, în „Wittenberger Gesangbuch”, a supravieţuit în Bucovina cale de peste o jumătate de mileniu, în ciuda faptului că, în ultimul secol, devenise, prin folosinţă, un cântec exclusiv ardelenesc. Ţin să precizez încă o dată că nu există cântece bucovinene, ardeleneşti, munteneşti, bănăţene, dobrogene sau basarabene, ci doar cântece naţionale româneşti, pe care bolşevismul le-a colectivizat în „vetre folclorice”. Prin acelaşi drept de folosinţă, „Cucuruz cu frunza-n sus” poate fi considerat un cântec bucovinean, pentru că Schlutter l-a cules de la Suceava, iar în secolul al XIX-lea există suficiente mărturii ale folosirii lui pe scară largă. Eminescu, de pildă, îi mărturisea unui prieten, în primăvara anului 1883, că a învăţat „Cucuruz cu frunza-n sus”, cântecul lui preferat, în Bucovina. Nu în Ardeal, ci în Bucovina.

*

Puteţi asculta “Cucuruz cu frunza-n sus”, varianta din 1531,

făcând click pe fotografie şi ducând cursorul la minutul 17

*

În Bucovina, cântecul a făcut parte din repertoriul bandelor de lăutari ai celebrilor Niculai Picu, Grigore Vindereu şi, în final, Ionică Batalan, de la care a şi cules cântecul profesorul doctor Calistrat Şotropa, care l-a şi publicat, în colecţia muzicală „Muza Română” din 1890, drept cântecul cu numărul 70. Încă nu s-au fonotecat cântecele adunate de Şotropa, dar, comparând partiturile (transcripţia după tabularia lui Schlutter şi partitura după interpretarea lui Batalan), nu se pot sesiza diferenţe, ceea ce înseamnă că, datorită popularităţii melodiei şi a textului, cântecul preferat de Ştefan cel Mare şi de Eminescu s-a păstrat nealterat, cale de o jumătate de mileniu.

*

*

După anul 1900 (nu am verificat în culegerile de cântece din fondul Alexandru Voevidca şi nici în cea publicată de Mattias Friedwagner), dar, cu certitudine, după Unire, “Cucuruz cu frunza-n sus” nu s-a mai cântat în Bucovina. Se mutase în Ardeal, iar încrâncenata folosinţă transilvană l-a autohtonizat acolo, în variante mai “pe călcâie”, mai apăsate. Oricum, ultimul cântec al lui Ştefan cel Mare se mai păstra şi se mai păstrează, dar în provincia românească în care, deşi a avut două cetăţi, nu a stăpânit niciodată.

*

Problema pare să înceapă abia acum, odată cu nociva ofensivă a golăniilor folclorice. Un cunoscut interpret bucovinean tocmai îmi spune că a găsit, undeva, într-un sat, o “variantă” a cântecului lui Ştefan cel Mare, cu alt titlu şi cu alt text, variantă pe care vrea s-o includă în repertoriul său. Mai rămâne ca ardelenii să-l transforme în priceasnă (în fond, Schluter îl transformase într-un imn protestant – despre imnul Israelului nu e cazul să vorbim acum) şi devenim şi noi, românii de astăzi, jefuitorii finali ai “mormântului” lui Ştefan cel Mare, prădat, la propriu, de către călugări, până în 1752,  şi pe cale de a fi vandalizat, şi la figurativ, de către folcloriştii contemporani.

*

“Cucuruz cu frunza-n sus” reprezintă un monument de spiritualitate românească, păstrat intact timp de mai bine de o jumătate de mileniu. Îi lăsăm pe falsificatori să ne deposedeze şi de această ultimă comoară identitară?