“Uitarea stăruie să se aşeze peste numele lui”
*
La 10 februarie a. c. (1943 – n. n.), s-au împlinit 10 ani de când Vasile Gherasim şi-a luat, pentru totdeauna, rămas bun de la puţinii şi sincerii săi prieteni, care-l păstrează încă statornic şi cald într-un colţ al inimii lor. S-a stins în plină maturitate, la numai 40 de ani împliniţi de vârstă. Deşi nu s-a scurs, de atunci, decât o decadă, totuşi uitarea stăruie să se aşeze peste numele lui.
*
Vasile Gherasim a apărut pe orizontul literelor bucovinene la un moment foarte neprielnic şi la o răscruce critică a împrejurărilor. El intră în câmpul scrisului bucovinean la 1918, când spiritele de aici şi de pretutindeni erau preocupate de politică şi de alte îndeletniciri mai practice, şi dispare după 1930, când îşi face zgomotos apariţia în literatura bucovineană prima generaţie de scriitori, ieşită din şcoala românească a acestei provincii. Vasile Gherasim şi George Voievidca sunt cei dintâi poeţi bucovineni apăruţi după Unire, ei sunt aceia care, la un moment dat, atunci când amuţise glasul de trubadur al vechii generaţii bucovinene şi încă nu începuse să cânte noua generaţie, sunt singurii poeţi care constituie puntea tradiţiei dintre Bucovina austriacă (politiceşte!) şi Bucovina românească. Ei sunt aceia care trec steagul literar al acestei generaţii către generaţia nouă.
*
Anul 1918 este pragul care desparte distinct, în Bucovina, două epoci istorice, aşa că Vasile Gherasim nu este acceptat nici de istoria de până în 1918 – pentru că nu scrisese nimic până atunci –, nici de istoria de după 1930, când el încetase să mai scrie. Astfel, Gherasim s-a stins în indiferenţa generală, iar antologiile literaturii bucovinene – cu excepţia celei scoase de subsemnatul în 1939 – îl trec vinovat sub tăcere. Doar secţia cernăuţeană a Ligii culturale, pe care a condus-o, în calitate de preşedinte, în ultimii nouă ani ai vieţii, i-a înveşnicit, în parte, memoria, publicându-i, în 1934, cu pioasa strădanie a cuiva, care a ţinut să rămână anonim, poeziile, în colecţia „Iconar”.
*
Restul scrierilor sale literare, nuvele si schiţe, pe lângă atâtea articole de filosofie, istorie literară etc., au rămas înmormântate prin cele reviste cernăuţene (Poporul, Gazeta poporului, Spectatorul, Şcoala, Voinţa şcoalei, Codrul Cosminului etc.) şi numai incidental şi foarte puţine, şi în câteva reviste, în afara graniţelor Bucovinei.
*
Epaminonda Bucevschi – Nănăşica
*
Oricât de scurtă i-a fost viaţa, totuşi bogată i-a fost activitatea. Trec peste activitatea lui de profesor secundar şi de suplinitor al unei catedre universitare, care îi revenea de drept şi care i-a fost statornic şi meschin refuzată de invidia politică, trec peste activitatea lui de preşedinte al Ligii culturale din Cernăuţi, de care perioadă se leagă ridicarea bustului lui Eminescu, în grădina „Arboroasa”, şi mă opresc la activitatea lui publicistică.
*
Gherasim a scris mult, foarte mult: a scris articole şi studii filosofice, în care caută să dibuiască spinoasa cale înspre o filosofie românească, el a scris studii pedagogice şi articole de istorie literară. L-au preocupat diferite aspecte ale istoriei literare, l-a preocupat mai ales fenomenul Eminescu. Dacă atâţia alţii şi-au legat numele de Eminescu prin simple îngăimări stilistice, Gherasim l-a pătruns adânc, l-a înţeles şi ni l-a tălmăcit. În două direcţii ale studiilor eminesciene şi-a câştigat merite deosebite: prin cercetări în satul Eminovicienilor din Bucovina, Gherasim a stabilit, odată pentru totdeauna, în ciuda atâtor teorii care de care mai extravagante, originea românească a lui Eminescu, şi, al doilea, prin alte studii temeinice, ni-l prezintă pe Eminescu, împotriva atâtor teorii contrare, ca poet optimist, preocupat în largă măsură de toate problemele care agitau spiritele româneşti din acea vreme.
*
Pe lângă filosof, pedagog şi istoric literar, Gherasim a fost şi poet, poet în adevăratul înţeles al cuvântului. Cine l-a cunoscut şi cine vede chipul lui Gherasim, nu poate să nu fie izbit de oarecare asemănare între el şi Eminescu. Această apropiere nu este numai incidentală. Dacă, vorba Latinului, ne este permis de a compara lucrurile mari cu cele mici, între Gherasim şi Eminescu nu este asemănarea numai de înfăţişare, ci şi în opera lor.
Găsim, în poezia lui Gherasim, aceeaşi dragoste de natură:
*
„Bătrâne codru-ţi zic: rămâi cu bine,
Eu azi mă duc în lumi străine ţie
Şi frunza ta se face aurie –
Încet, încet şi ţie toamna-ţi vine“
(Rămâi cu bine),
*
întâlnim aceeaşi dragoste pentru femeie, acelaşi suflet chinuit de suferinţa omenească, aceeaşi înclinare statornică înspre reflexivitate, deci, cum se spune curent, teme eminesciene, care, în genere, sunt tot atâta de bine teme ale poeziei de pretutindeni şi de totdeauna, ceea ce nu înseamnă, însă, că Gherasim a fost unul din imitatorii de duzină ai lui Eminescu, cum îi întâlnim în literatura noastră.
Această asemănare de teme se datoreşte soartei lor aproape identice, temperamentului lor comun şi preocupărilor egale în viaţă. Ca şi Eminescu, Gherasim a dus aceeaşi viaţă de zbucium, care se stinge la 40 de ani, ca şi dânsul, poetul nostru a cântat aceleaşi motive de inspiraţie – natura şi femeia – a fost frământat de aceleaşi probleme eminesciene.
*
„La ce-i făcută viaţa, moartea, dorul?“ (Vorbe, vorbe, vorbe), se întreabă şi Gherasim, pentru a ajunge la aceeaşi concluzie: „Doar vis e viaţa ce-ntrerupe somnul nefiinţei“ (Către Poezis…) şi, mai ales, îi caracterizează pe amândoi aceeaşi fire înclinată spre meditaţie, spre reflexivitate.
Totuşi, între Eminescu şi Gherasim există o mare deosebire în ceea ce priveşte atitudinea lor faţă de viaţă: pe când Eminescu, atât de des şi crunt dezamăgit de viaţă, îi arată tot dispreţul, râvnind nirvanic „setea liniştii eterne“, Gherasim cântă viaţa, este, prin excelenţă, poetul elanului de viaţă, ca şi Cerna.
Ce-i spune sufletul?
*
„Iubeşte-adânc viaţa nesfârşită,
Psalmodiază-i imn de bucurie!
Iară iubirea, din etern simţită,
O rugăciune de-nălţare fie!“
(Vecernie).
*
„Nu mor, chiar cruci la capul meu de pun“ (Vorbe, vorbe, vorbe), sfidează el, plin de soare, moartea. Un cărbune din soare căzu pe pământ şi-l însufleţi: „Iar un cărbune arzător căzu / Şi-n lutul meu“ (Devenire) şi, de atunci, toată viaţa-i e plină de soare.
*
„În plânsul meu dintâi strigat-am soare
Şi soare fost-a gândul meu dintâi.
Şi soare am văzut în ochii tăi,
Spre el mă avântau gândiri uşoare“
(Al vieţii mele soare).
*
Îmbătat de soare, se crede un titan: „Ne credem zei, având pe Dumnezeu în noi“ (Stropul):
„Credeam că sunt menit a dezlega
Al veşniciei glas; credeam c-ascult
Cum florile-mi şoptesc, şi tot mai mult
Parcă-mi vorbea zefiru-n limba sa.
Şi picuri de-adevăr cădeau din stele,
Şi soare, lună se topeau în minte-mi:
Un zeu eram, căci totul eram Eu…“
(Sunt om).
*
Şi, totuşi, constată că nu e decât un simplu om:
*
„Vârtej de patimi, doruri de puteri
Titanice şi de blestem, de vreri,
De farmece ce mintea n-a cuprins…“
(Iadul).
*
Iată-l pe Gherasim, aşa cum ne apare din poezia sa, mai mult gândire, decât simţire.
Şi eroii nuvelelor sale, destul de numeroase, sunt mai degrabă nişte romantici cerebrali, nişte fiinţe eterice, în genul „Sărmanului Dionis“, decât oameni de acţiune.
Atât pictorul Niţă Mândrea, din nuvela „Înspre soare“, cât şi profesorul Vereanu, din „Emaus“, părintele Iov, din „Orfanul“, ca şi Moş Anghel, din „Turnul din Soroceni“, sunt oameni singurateci, care trăiesc şi se zbuciumă pentru fiinţele lor dragi şi, atunci când ele dispar, se mistuie şi ei nostalgic pe calea întunericului. Sunt fiinţe care, departe de zgomotul lumii din jur, îşi plăsmuiesc o lume a lor, ţesută din singurătate, linişte, pasiune pentru artă şi adâncă credinţă în cel Atotputernic.
*
Epaminonda Bucevschi – Han în Brăila
*
Nu ştiu dacă nu trebuie să vedem în aceste fiinţe pe însuşi Gherasim: retras de lărmuiala lumii, pasionat pentru artă, adânc cucernic, trăindu-şi intens lumea plăsmuită interior, care, atunci când şi-a văzut zdrobit idealul vieţii, s-a retras în lumea cealaltă, unde continuă să trăiască fericit ca şi eroul din „Emaus“.“
*
Constantin LOGHIN
(Revista Bucovinei, Anul II, No. 2, Cernăuţi, 1943, pp. 49-53)