Uimirea lui Răzvan Mitoceanu

*

Când ascultase „Doina”, cântată de „artistul popular Ciorobea”, în 1926, și fonotecată audio, pe discuri de patefon, de francezi, Răzvan Mitoceanu, directorul Ansamblului Artistic „Ciprian Porumbescu” din Suceava, a exclamat uimit: „Formidabil, ce final!”. Și, într-adevăr, după o interpretare minunată a doinirii, Ciorobea venea, în final, cu o dezlănțuire armonică, un fel de sârbă năbădăioasă, care te smulgea din reveria răscolitoarei doine.

*

Metoda aceasta, a strofei doinite sau măcar baladescă, urmată de refrene dinamice, de sârbă dezlănțuită, o mai întâlniserăm noi, „Zicălașii”, la cântecele din repertoriul lăutarilor bucovineni Grigori Vindereu și Ion Batalan, cântece în care baladescul, dacă nu cumva chiar doinitul, alterna încântător cu brâul sau bătuta, cântece precum „Să mă-nsor, să nu mă-nsor?”, „Câte flori pe Dorna-n sus”, „Brâul popilor” etc., fonotecate, în 7 iulie, la Vatra Dornei (astăzi sau mâine vor fi urcate pe net cele două părți ale concertului, lui Lucian Călușeriu ajungându-i o săptămână de miere, pentru că, dacă stă mai mult, face tripleți!), pricinuind adevărate dezbateri între noi. De ce? De unde?

*

Și nu aveam răspunsuri, iar să dăm cu pleasna presupunerilor nu ne stă în caracter. Fără dovezi, fără mărturii la fel de vechi precum cântecele pe care le retrezim la viață, noi nu facem comentarii. Nu aveam cum presupune, deci, că, începând cu jumătatea secolului al XIX-lea și continuând cu perioada interbelică, lăutarii români abandonau baladele, pentru că erau prea lungi, și doinele, pentru că erau prea triste, dar nu și liniile armonice ale doinelor și baladelor, care aveau o anume frumusețe, demnă de încredințat viitorimii. Dar în formule instrumentale și vocale noi, în zicale dinamice, adaptate pretențiilor estetice ale contemporaneității lor.

*

Sâmbătă, pe când răsfoiam paginile „Familiei” lui Iosif Vulcan, mi-a atras atenția o mărturie a doctorului transilvănean în drept At. M. Marienescu, publicată în „Familia”, anul II, nr. 41, din 4/16 decembrie 1866, care spune, fără ecou în epocă și nici în viitorime, că:

*

*

1). „Deoarece baladele sunt lungi, cântăreţul cântă până osteneşte, pe urmă stă 1-2 minute. În acest răstimp, lăutarul acompaniator face variaţiuni fantastice cu arcul său asupra temei, apoi baladistul continuă mai departe”;

2). „După capătul baladei, lăutarul trece cu arcul său, totdeauna, în o arie voioasă, ca şi când ar calcula ca să scoată pe public din melancolia în care îl duse balada”.

*

Deci, ca și Ciorobea, mai târziu, lăutarii români ai secolului al XIX-lea păstrau liniile melodice ale diverselor balade și doine pe ceea ce numim astăzi strofă, urmată imediat de „o arie voioasă”, drept variațiune pe aceeași temă, în ceea ce avea să se numească refren. Se creau, astfel, cântece noi, pe structuri muzicale îndătinate.