Ucideți-mă, dar nu mă umiliți!

Împotriva morții nu te poți ridica, dar împotriva umilinței e obligatoriu. Iar umilință nu înseamnă doar piedicile din partea vremelniciei, inclusiv a popândăilor lui Gheorghe Flutur, care, din exces de buzincurism, tropotesc și pe istoria, și pe spiritualitate românească veșnic vie (cântecul și dansul național), grăbindu-se să impună viziunile fistichii ale președintelui care nu admite să fie vreodată contrazis. Umilință înseamnă să nu lași mărturii, să nu făptuiești sau să o faci fragmentar, să intri în siajul de incultură a campaniei electorale fără de sfârșit a acestor ani. Ni s-a luat pământul de sub picioare – nu-i bai, pentru că și străinii proprietari ai lui au nevoie de brațe de muncă, măcar ca să îl facă să rodească; dar ni se ia și spiritul curat al neamului, se stânge cu nerușinare lumânarea și noi nu zicem nimic, nu scrâșnim și nu ridicăm sufletul pumn către ceruri. De ce? Din lașitatea comodității, din suficiența automulțumirii și, nu în cele din urmă, din spiritul de turmă al supraviețuirii. Pentru noi nu mai contează cum trăim, ci doar să supraviețuim. Și e trist, și e epuizant, și e cumplit de târziu.

*

Eu nu pot trăi așa, pentru că nici nu înseamnă trăire să-ți arunci sufletul în ignoranță, doar ca să te faci plăcut ăstora. Pentru mine a trăi înseamnă să te bați, ca să-ți meriți pământul pe care stai – cum îndemna regretata Elena Greculesi. Pentru mine viața înseamnă o înșiruire de încercări, cărora trebuie să le faci față; păcat doar că, pentru a izbuti să îmi duc responsabilitățile până la capăt, trebuie să stau mereu cu parul în mână.