Trei morminte, „în cartea de lacrimi și de sânge” | Dragusanul.ro

Trei morminte, „în cartea de lacrimi și de sânge”

 

Caravană moldovenească – Anatole de Demidoff (1813-1870)

Caravană moldovenească – Anatole de Demidoff (1813-1870)

*

(Al cavalerului Stamati în Basarabia, al lui Aron Pumnul în Bucovina, și al lui Anastasie Pană, în România)

*

Disertație scrisă și perorată la 17 iunie 1967, cu ocazia ținerii ședinței publice a Societăţii de leptură din Oradea Mare, de Nicolae Oncu.

 *

Dormiţi în pace, umbre, martirii românimei

Andrei Mureșan

*

Trei inimi nobile, trei bărbaţi excelenți din trei țări surori: Stamati, Pumnul și Panu s-au dus mai ieri, s-au dus la ceri, în ceri să-și capete recompensa cuvenită pentru ostenelile lor, căci numai acolo se recompensează toți acei români mari, care au lucrat pentru ideea sfântă a naționalității și a luminării. Viața lor n-a fost decât o luptă continuă pentru salvarea ginţii române, și soarta crudă le împlea pocalul tot numai cu suferințe ca la toate geniile, la toți mentorii ce am avut, până ce, în fine, au conștiința curată că au asudat, și au asudat toată viața pentru ce poate fi mai sacru în lume, cu speranța fermă cum că nepoţii, fideli stindardului înălțat și purtat de dânșii cu atâta demnitate, vor face să triumfeze cauza sfântă, cauza național, merseră la nemurire. Ei zac, acum, în mormânt și le este bine acolo, soarta nu-i mai alungă, ei dorm în pace, nimeni nu-i conturbă, nici chiar aceia pentru care au suferit, pentru care au murit. O cruciuliță fragilă înseamnă locașul lor etern și câte o boare tristă de seară trece suspinând peste colinioarele lor. Așa odinesc, uitate de oameni, toate mormintele românilor mari. Eternul părinte, nemuritorul Șincai, acest bătrân venerabil, care cu devoţiune poartă pe umerii săi, în o pereche de desagi zdrențuiți, gloria străbună și viitorul nostru încă a muritu… Și așa au murit mai mulţi apostoli, care au serbat mizeriile sfinte la altarul național!

*

Când trecuseră, acum, șaisprezece secole din viața tristă a românilor din Dacia, drama cea mare, ce a jucat-o naţiunea noastră părea că a ajuns către capăt, trei eroi personificau, pe atuncea, virtutea română, cum se lupta în contra lațurilor și intrigilor aruncate de soartă, acei eroii fiind Șincai, Klein și Maior, drama părea că s-a finit; știm ce capăt trist avură toți trei aceşti eroi. Lumea aplauda, că așa dramă încă nu a văzut, știţi, doamnelor și domnilor, că mai toate dramele se gată trist, foarte trist… dară, vai, aci încă nu a ajuns capătul, era numai al patrulea act, și era să mai urmeze încă și al cincilea; căci așa a fost scris în cartea de lacrimi și de sânge!… Doamne, fi-va oare lung acest act din urmă, va mai trebui să plângem mult timp!? Iaca, am ajuns 18 seccole de existență și, mai alaltăieri, înmormântarăm pe trei aleşi, care au personificat soarta jalnică a națiunii române, care s-au luptat până au căzut cu demnitate, și ei n-au dus cu sine, la groapă, bucuria și speranța: au trecut suspinând Stamati, Pumnul și Panu. Dară, ah!, așa sfârșesc eroii, când drama e lungă, când drama e tristă foarte, când Dumnezeu și soarta nu mai au îndurare de o naţiune!

*

Trei bărbaţi excelenți, cu inimi de eroi, trei genii puternici astăzi sunt în împărăția umbrelor – iertați-mi, oh!, umbre măreţe, că cutez a conturba repausul vostru etern!

*

Stamati Ciurea Constantin

*

Permiteți-mi, doamnelor și domnilor, să încep, acum, la caracterizarea scurtă a acestor bărbaţi mari. Sunt slab, un fior mă cuprinde, penelul tremură în mâna mea, mi-a revenit partea grea să descriu virtutea, însă cine e acel isteț care ar putea descrie virtutea în toată splendoarea sa? Să lăsăm inimile noastre să zboare, pentru un moment, la hotarele Basarabiei. Ascultaţi cum vibrează aerul de un cântec de dor și de jale:

*

Oriunde m-oi duce,

Oriunde de sunt,

Aproape, departe

De-a mea țară dulce,

De-al meu drag pământ,

 *

Mi-i dor, zi și noapte,

Și cruda mea soartă

De ea mă desparte.

 *

Așa cânta lebăda Basarabiei, Cavalerul Stamati, așa intona el, pe corzile sale magice, cântecul iubirii de patrie. Neamicii românilor au smuls cu mâna cutezătoare un ram din patria română, au rupt Basarabia, patria lebedei, de sânul mamei dulci, de Moldova, și ea geme acum sub jugul colosului de la miazănoapte, pentru aceea doina lui Stamati e atât de geloasă și tristă. Marele fiu al Basarabiei, plin de inspirație, își încoardă lira și, în tonuri grandioase și cu neastâmpăr, intonează:

 *

Când aș fi o frunzișoară

Ca de zefir aripioară

Care, căzând în izvor,

Plutește pe el ușor,

*

Eu m-aș smulge cu grăbire

Din crenguța unde sunt…

Aș sări cu mulțumire

În pârâuț sau în vânt

*

Și-aș pluti până departe

Peste păduri neîmblate

Sau aș zbura peste râpe,

De-aș avea două aripe.

*

Peste râpe-ntunecoase,

Locaș aprigului hoț

A căruia frunte arsă

Și al lui ucigaș glonț

*

N-ar putea să mă-ngrozească,

N-ar putea să mă poprească

Pân’ la Moldova să zbor,

Ah!, și acolo să mor!…

 *

Inima sa nobilă dorește să zboare la Moldova, la patria străbună, de la care intriga și despotismul a sfâșiat țara sa, și acolo să moară. Pe bardul poteric nu-l poate înspăimânta nici cnutul muscălesc, nici chiar Siberia cea rigidă, cu toate grozăviile lor, nici indiferența rece a compatrioților săi, spiritul său mare nu se calcă, nu trepidează, cu cuvinte de foc protestează în contra nedreptăţii și corzile sale dulci mai fac să se încălzească, încă o dată, de focul patriotismului, inimile înghețate ale fiilor Basarabiei. Audiți-l cum le cânta despre faptele străbunilor:

*

Ah!, unde odinioară

Câmpii se cutremurară

De biruințe românești,

De vaiete dușmănești,

*

Acolo plugarul mână

Leneşii boi hăulind

Până când plugul s-anină

Oase din pământ zvârlind.

 *

Oh!, oase de eroi morţi în lupta sângeroasă pentru patrie și sfânta libertate. Ce magnific, cât e de glorios Nestorul Basarabiei, cavalerul Stamati, când, cu pană de artist și cu inimă dc român, ne descrie, într-un tablou atât de mic, virtutea strămoșească, care nu permitea barbarilor nici să se apropie de țara română. Și ce ne oferă prezentul? Se pare că neînțelegerea și partidele s-au încuibat pe pământul unde străbunii în concordie luptară cu atâtea furtuni grele, cu pericole, ale căror biruințe excită astăzi admirația lumii întregi. Apoi protopărinții noştri eternizară pe eroii lor cu columne, cu arcuri de triumf și alte monumente, ale căror urme măreţe se mai văd încă și astăzi, urme demne de un popor mare, și pe câmpul gloriei lui Mihai, pe câmpul gloriei române de la Călugăreni, un monument, și acesta simplu, azi-mâine putrezește.

*

Ah!, unde odinioară

Câmpii se cutremurară etc. etc.

 *

De ce oare nu seamănă fiii cu strămoşii, oare au degenerat fiii Romei celei strălucite din anticitate?! Nu, aceasta nu poate fi mai mult, pentru că rana cruntă a servilismului amar și a laşităţii deplorabile, înfiptă de inamici în splendoarea și conștiința românului, începu a cicatriza și, sub auspiciile învățăceilor Minervei, care, ca fenomen, se ivesc în toate părţile, românii, peste puțin timp, vor reînvia și vor fi mari, și vor fi glorioşi ca odinioară. Un deșteptător neadormit, un bard mare, un atlet ager pentru cauza sfântă, un poet excelent și un patriot adevărat, cu merite distinse pierdu Basarabia și pierdu românismul, prin moartea cavalerului Stamati…

*

Acest cetățean mare român a semănat, cu multe osteneli, sămânța națională pe pământul patriei sale, și voi, fiii Basarabiei, nu lăsați să intre dușmanul în grădina lui Stamati și să arunce, acolo, neghină și scai, că mare e responsabilitatea ce datorați posterităţii juste (umbra sublimă a lui Stamati vă îndeamnă astfel din mormântul rece)! De veneraţi umbra sublimă a lui Stamati, ascultați-o, căci ea vă îndeamnă astfel din mormântul său. Să sărutăm colina sub care zace marele fiu al Basarabiei, poetul Stamati, și să trecem, peste munţi, în țara vecină, și să ne oprim, pentru câteva clipe, la alt mormânt, în Cernăuţi, unde apuse steaua strălucită, ce dete înviere Bucovinei clasice.

 *

Aron Pumnul Familia 15 din 1866

*

Încă un mormânt! Ce idee tristă! Un fior furnică prin venele omului, când își aduce aminte dc mormânt, e un ce cutremurător. Dureros lucru, când părinţii jelesc pe fiul lor, care a trecut; e dureros, când o mamă văduvită plânge, frângându-și mâinile pe mormântul speranței sale și, vai!, cu cât e mai dureros, când acea mamă văduvită e naţiunea, care plânge pe cel mai bun, pe cel mai fidel fiu al său: naţiunea română din Bucovina, alături cu surorile, plânge pe Aron Pumnul.

*

Era un timp când românii se întreceau în virtute, când singur numele de român insufla spaimă și teroare în contra temerarilor ce cutezau să calce pe altarele noastre, și de atunci are și Bucovina, ca și toate țările române, o pagină strălucită în istoria națională. Vocea poruncitoare a lui Ștefan cel Mare răsuna din Suceava, din Bucovina. Oh!, timpuri de aur, timpuri demne de un Ștefan și Mihai! Însă ce amar! Nori grei se înălțară îndată ca niște spaime întunecoase pe cerul nostru și acoperiră și întunecară atmosfera pe unde, cu puțin mai înainte, luceau românii ca tot atâția luceferi. Epocă fatală!, superbi cum că am existat, și aceasta este o probă de viață, triumfători tragem peste tine vălul uitării și trecem la secolul luminilor. Și de unde această lumină, de unde primele raze ale unui viitor mai frumos? Tocmai de acolo, unde, până ce noi, cu toţii, gemeam sub jugul amar, întunericul era mai mare, mai negru, din Transilvania, patria și vatra unde, totdeauna, pompos a luminat focul național. Gloria aceasta fu rezervată de soartă pentru acea țară ce a suferit mai mult, pentru scumpul nostru Ardeal, unde întâia oară se iviră cele trei stele lucitoare pe ceriulu nostru întunecos, de aci duse Cichindeal flamura națională în Ungaria și Banat, de aci trecu Lazăr peste Carpați, la fraţii din România, aci crescu o ceată întreagă de atleţi, de aci trecu, persecutat, și Aron Pumnul în Bucovina.

*

Aflu de ajuns a spune, aci, cum că apariția lui Pumnul în Bucovina a creat o eră nouă în viața națională a acestei țărișoare române. Elementul român era aproape să se dizolve aici, de nu venea Pumnul chiar în momentul decisiv, în momentul cându era vorba de viață ori moarte, când soarta se părea rezolvată a şterge, din lista ginților, pe popoarele lașe, nedemne de ezistență. Primul a ridicat și ocupat catedra pentru limba și literatura română la gimnaziul din Cernăuţi. Un număr frumos de juni români se grupară, îndată, pe lângă salvatorul lor, pe lângă Pumnul, care, cu cea mai mare scrupulozitate, cu cea mai adevărată conștiinciozitate și zel, îi conduse pe calea muzelor române, în un interval de 17 ani.

*

Pumnul a fost unul dintre acei puțini fii ai națiunii care, ridicându-se peste interesele private, ca o stâncă neclintită în mijlocul valurilor impetuoase, totdeuna cu demnitate a stat la înălţimea chemării sale, care nicicând, în viață, nu a smintit dinnaintea ochilor deviza noastră: „Limba și cultura naționale, și, prin acestea, toate!”. De vom întreba și scruta cronicile noastre, ce vom afla în dânsele? Nesmintite două idei sublime, pentru care strămoşii noştri și-au vărsat sângele: una e limba și alta e naţiunea. Ereditatea aceasta trecu testată din generație în generație, prin litere scrise cu limbă de moarte. Blestemat fie fiul care prăpădește avuția rămasă din moși-strămoşi! Tezaurul ce-l posedă naţiunea română în acest testament e nespus de prețios și, dacă avem ceva sub soare, cu ce ne putem făli, cu ce putem fi superbi, mândri și mai mândri decât oricine în lume, aceasta este, desigur, descendența măreață a ginţii noastre, una și alta și mai frumoasă și mai îngerească e limba armonioasă, „limba românească, care se trăiște”. Sau, cui nu-i place a frunzări prin istoria trecutului, dacă are sine și în sine cât de puțin simț, întrebe de inimă și, cu convingere deplină, putem zice că vocea sonoră a conștiinței din fundul inimii în ecouri pătrunzătoare ne poruncește necontenit: Limba și naţiunea, omule, pentru naţiune mori, și limba nu ți-o da odată cu viața!

*

Avem noi, durere, încă și astăzi, destui fraţi și surori care nu pricep sau nu voiesc să priceapă vocea conștiinței, însă mai bine piară pentru noi acele creaturi, decât ca măritul nostru element să fie compus din piepturi bastarde. Și Bucovina acum de mult dormea somnul său letargic, legănată de inamicii noştri, care, cu intenție detestabilă, pândeau după momentul înfricoșat, când românismul, adiat de boarea lor veninoasă, agoniza și, scufundat în agonie, să-l poată ucide cu o lovitură, ca să nu se mai trezească în veci. Ei, însă, trebuiau să fie tare isteţi, căci eroul încărunţit în învingeri nu lăsa spada din mână, până ce spada nu-i străpunge inima. Planul infernal, însă, nu avu succes, pentru că, chiar atunci când pacientul, între lupte convulsive da câte un suspin duios, când vița era să se prefacă în cadavru, atunci sosi un mentor, un erou mare, și, cu bățul său, taiat din arborele sub care se odinea bătrânul Șincai, cand ostenea sub sarcină grea, alungă ceata malițioasă de șarlatani, care, cu gurile căscate, sta gata să cânte peste suferind „requiescat in pace”.

*

Agonizantul începu a da sintome de viață. Aron Pumnul a dat, din nou, viață. Acum, însă, e mort Pumnul… Bucovina armar îl plânge.

*

Panu Anastasie

*

Încă și al treilea mormânt, în România. Acest stat român, această patrie adevărată română, scrijelită în imina lui de zguduiri cu suferințe seculare, mai deunăzi ieși din evul de mijloc, din întuneric, la lumină, din uitare păși în teatrul lumii. Ce rol era să ducă, ce cale avea să apuce, cu ce arme avea să se lupte ca să înfrunte intrigile inamicilor numeroşi, nimeni nu știa… Ba știa unul, și acela era Anastasie Panu. Când stările erau mai critice și mai încurcate, atunci răsări Panu ca arhangelul și vesti vergurii românimii salvare de la spiritul sfânt, de la spiritul timpului. Și ce a făcut Panu, în România? Aceea ce face raza soarelui, după o furtună grea. A dat viață, a dat vigoare în corpul zdruncinat. Dacă credeţi cum că dulcea țară suroră, de peste Carpați, astăzi are independență națională, are autonomie, dacă credeţi că astăzi figurează între statele eoropene, de credeţi că flamura roşie, galbenă și vânătă e respectată în lume, să știţi, domnelor și domnilor, că Panu a conlucrat la aceasta mai mult decât toți.

*

Anastasie Panu, Ciceronele, părintele patriei române, a ieșit din popor și nicicând nu s-a depărtat de cine l-a născut și crescut. Panu era prunc, când sosi Lazăr la București, și când Panu era prunc, Milcovul era mare și curgea furios ca nicicând, și ciocoii cei mari, aceşti oaspeți incomozi, trăgeau din răsputeri canale cruciș și curmeziș, făceau cale valurilor fatale, să umple și să înece plaiurile cele frumoase, câmpiile cele gloriose ale lui Ștefan și Mihai, pe care n-a meritat pui de ciocoi să-și pună piciorul. Și când Panu era june blestema Milcovul și ruga Fatalul să-i sece izvoarele, pe lângă care stau monştrii de fanarioţi, pândind, cu arcul încordat, să săgeteze pe loc pe românul care ar încerca să le astupe, ca, amenințând, să despartă pe frate de frate, precum l-a despărțit, de cându au venit ei în țar.

*

Dar toată rana își are medicamentul său! Tu, Milcovule, spune-mi cine a dărâmat punţile tale, pe care treceau, odată, două sânuri cu o inimă, cine a făcut să fii tu periculos statului român, când erai destinat de Dumnezeu să îngrași, să faci pământul roditor și să duci, undulând cu blândețe de-a lungul țării, sărutări dulci, de la fraţi, la fraţi? Discordia, fanariotismul și ciocoismul, măi române!, îmi răspund ecourile, îngânându-se pe țărmurile râului. Pieriți, discordie și neînțelegere, pieriți voi, lăcuste stricăcioase, și tu, dragă Milcovule, curgi blând ca odinioară!, strigă puternic Anastasie Panu și, de atunci, de la 1858, două țări vecine, două surori, își deteră mâna și se preumblau, braț la braț, românii din România mare, una și nedespărţită.

*

Opera aceasta e a nemuritorului Panu. Aceasta este unirea Principatelor Române, pentru a cărei realizare s-a luptat Panu ca un adevărat erou acasă, în biserică și în parlament, unde a fost mai mare, mai invincibil și mai strălucit decât toți, a fost Ciceronele nostru. Panu a fost unul dintre cei rari. Eminentul bărbat nu numai că și-a jertfit interesele private; el nu a avut altă ambiţie decât a vedea România, patria sa scumpă, mare și fericită, el și-a sacrificat averea și liniștea. Aristide, fruntașul Atenei, când a murit, a fost atât de sărac încât l-au înmormântat pe spezele statului. Așa a fost și Panu. Panu era sărac, foarte sărac.

*

Pieptul lui Panu ardea de cea mai sacră flacără, de amorul curat pentru patrie și el a fost înveninat; inima-i nobilă nu nutrea sentiment mai dulce decât speranța că va vedea ginta română faimoasă în lume, și ea a fost rănită de săgeţile calomniei; spiritul său gigantic făcea planuri măreţe, orbia însă i-a ciuntit aripile sale de vultur. Panu era plin de amărăciune, inima sa nobilă rănită și mintea-i genială zdruncinată. Panu, oh!, Panu, marele orator, Ciceronele românilor, părintele patriei române, a pierdut din minte – de durere! Persecuțiile mârșave ale oamenilor și ale sorții l-au alungat din țară; el a mers, cu inima sângerândă, cum a mers și Bălăcescu, care muri în străinătate, și nici acea speranță nu-i mai alina durerile morţii, ca osemintele sale vor odihni în pământul sacru al Patriei sale.

*

Panu a ieșit din țara pentru care el și-a sacrificat toate, în urmă și pe sine însuși; așa a ieșit și Cicerone din Roma, s-a dus între străini. Ultimele momente le fini în Viena, înconjurat de familia română a domnului Popovici. Triste zile! Lui Panu nu-i mai surâdea nici o plăcere, nu-și afla nici o mângâiere, el nu mai nutrea nici o speranță, viețuia amar, și, de mai suspina câteodată, acela era un suspin duios pentru patria și țara sa. Fiii României îndată au uitat de dânsul, că așa uită omenimea pe cei mai mari binefăcători ai săi. Așa suntem: au murit trei dintre eei mai iluştri bărbaţi ai timpului nostru, trei apostoli, trei profeţi. Când au murit, au suspinat și suspinul lor a fost duios, în el a fost amestecată nespusa iubire de naţiune. Și ce au zis aceşti apostoli mari, în clipa din urmă? Au zis: Iubiți-vă între voi, iubiți-vă naţiunea și patria, și veți fi mari!”.

*

Și au trecut la nemurire. Ei zac, acum, în mormânt, sorta nu-i mai alungă, ci dorm în pace, nimeni nu-i conturbă, nici chiar aceia pentru care au suferit, pentru care au murit. Câte o cruciuliță fragilă înseamnă locașul lor etern și câte o boare tristă de seară trece, suspinând, peste colinioarele lor. Așa odinesc toate mormintele românilor mari. Dară, pentru Dumnezeu, să nu uităm ce ne-au lăsat, cu limbă de moarte: „Iubiți-vă între voi, iubiți-vă naţiunea și patria și veți fi mari, și veți fi glorioşi”. Și voi…

 *

Dormiţi în pace, umbre, martirii românimii!”

*

(Albina, II, nr. 65-172, Viena, miercuri 14/26 iunie 1867, pp. 1-3)


Comments are closed