"Trecutul se mărturiseşte puternic în mine" (II) | Dragusanul.ro

„Trecutul se mărturiseşte puternic în mine” (II)

Ochiul lui Osiris (Marte)

Ochiul lui Osiris (Marte)

*

Mitologiile primordiale operează cu narațiuni astrale. Unanim și de prea multă vreme se recunoaște chestiunea aceasta, pe care și eu am îmbrățișat-o naiv și fără rezerve, trecând peste advertismentele discrete ale lui Strabon și peste trucul primului ordin călugăresc budist, cel al chaldeienilor, prin care ei „descifrau” pe cer „poruncile lui Dumnezeu”. În realitate, poveștile erau absolut pământești și țineau de niște alegorii istorice pe care abia acum încep să le înțeleg, rămânându-i pururi dator memoriei lui Strabon pentru sfatul de a pune față în față alegorii aparent diferite, pentru că miturile primordiale nu sunt decât o poveste unitară, altfel spusă, prin accentuarea unor anumite întâmplări, în religiile de după constituirea statalităților. Considera întâiul mare greograf al omenirii că „orice discuţie despre zei cercetează păreri şi mituri vechi, deoarece oamenii, mai demult, îşi arătau mai pe ocolite părerile pe care le aveau despre natura lucrurilor şi împleteau mereu poveşti în desluşirile lor. Negreşit, nu este uşor să dezlegi cu precizie enigmele, dar dacă se adună la un loc şi se compară un mare număr de mituri, unele concordând între ele, altele contrazicându-se, mai lesne s-ar putea descoperi adevărul din ele. De pildă, miturile care vorbesc despre plimbările prin munţi, atât ale slujitorului unui cult, cât şi ale zeilor înşişi, şi despre acei cu adevărat posedaţi, decurg din aceleaşi principiu pentru care zeii socotesc locuitori ai cerului şi prevăzători ai altor lucruri, cât şi ai semnelor cereşti”[1].

*

Întrebarea firească, astăzi, s-ar referi la fundamentul „poveștii”, care ține de realitate sau de astral, deși e limpede că întâile generații de oameni vorbitori, apoi și următoarele, urcau în ceruri, odată cu strămoșii, și tâlcul vieții lor pământene, parte real, parte născocit. Strămoș, în sanscrită, se numea „Ba”, iar cuplul inițial de strămoși (miticii Adam și Eva) se numea „Ba-Ba”, pentru că sumerienii nu cunoșteau numărătoarea și scriau de atâtea ori „Ba” de câte ori era nevoie ca să-i menționeze pe toți strămoșii la care făceau trimitere. „Oamenii Soarelui”, Ra-h-man, sunt primii care urcă în cer, iar șamanii care aveau să le speculeze cultul lor s-au numit, ințial, Ba-Ra-h-mani, deci brahmani, din simplul motiv că ei îi reprezentau pe strămoșii din ceruri pe pământ, așa cum preoții de astăzi, deși traducerea cuvântului este „bătrâni înțelepți”, preferă să li se zică „părinți”, ei considerându-se, fiecare în pate, un fel de „tatăl nostru care ești pe pământ”.

*

Înainte de a purcede mai departe, să ne reamintim cărui astru ceresc îi era închinat emblematic, ba chiar și totemic, fiecare grup de generații, menționat ca atare de toaate mitologiile lumii. Deci:

* 

Generațiile de Aur erau dedicate Soarelui,

Generaţiile de ArgintLunii,

Generațiile Eroilor Semizei – planetei Mercur,

Generațiile de Bronz –  planetei Venus,

Generaţiile de Fier – planetei Marte,

Generaţiile Lumii Moderne – planetei Jupiter, iar

Generațiile New Age – planetei Saturn (Cronos, deci Timpul).

*

GENERAȚII

*

Primele două grupuri de generații aveau să constituie, ulterior, reperele inițierilor șamanice în sfințenie, inițierea pe munte (triunghi cu vârful în sus, în simbolistica totemică) și inițierea în peșteră (triunghi cu vârful în jos, alăturarea celor două triunghiuri determinând rombul, simbol al sacralității, iar în creștinism, al Sfântului Graal, care nu este altceva decât inima lui Iisus Hristos). Șamanii existau în orizontul lumii date, pe care îl numeau cer,  și au convenit trei ceruri solare (Cerul Zilei, numit Diaus sau Deaus, transformat de greci în Zeus; Roata Cerului – numită Ur-Anu, transformată de greci în Urania, cu trimitere spre bolta înstelată; Cerul Întunecat – Cernunos, personificat de greci în Cronos, deci Timpul, cu ritualul morții și reînvierii luminii, în Capricorn), și tot atâtea ceruri lunare, subpământene.

*

Inițial, povestea nu era deloc complicată, Generația de Aur (Soarele) fiind reperul fundamental, iar Generația de Argint (Luna) fiind reperul căruia i se căuta un loc. Ceea ce, în fond, s-a și întâmplat, Generația de Aur locuind muntele, iar cea de Argint, condusă de „Marele Păstor”, căutând „locul ales și promis”. Cum, în munte, promis și încredințat Soarelui drept templu, în care să-și așeze „scaunele şi masa lui”[2], cu Venus preoteasă (cu simbolul inițiatului, ce cuprinde Coloana Celestă, suprapusă peste Crucea Nordului, într-o simbolistică de stea/floare în șase colțuri/petale – ca și David, ca și Iisus), și cu Marte străjer (cu simbolul stelei/florii în cinci colțuri/petale) nu exista, practic, o religie, ci o stare metafizică a ființelor omenești în raport cu universul, este de presupus că Generațiile de Bronz au statornicit „regulile” sau „legile” inițiale, pe care le cunoaștem, în cioburări din ce în ce mai rare, drept Datină. Ipoteza este susținută și de arheologie, dar și de cultul încrâncenat al inițiatoarei Venus, care rezistă și astăzi, în ciuda faptului că, la noi, de pildă, Vasile Lupu s-a străduit să-l minimalizeze, prin cumpărarea moaștelor unui Sfinte Vineri, care să nu mai fie omagiată săptămânal, ci o dată pe an, în ziua ajungerii moaștelor la Iași, 14 octombrie 1640.

*

Strabon descifrase, cu aproape două milenii în urmă, cum și de ce au fost urcați, nu doar „îngropați”, strămoșii în cer, făcând și o genealogie a șmecheriei cu inițierea în peșteră, tot așa cum descifrase și de ce o femeie urma să se roage, pentru noi, pe lângă tronul Soarelui-Dumnezeu, deși șamanismul însemna un truc sută la sută bărbătesc („la început, profeţii erau bărbaţi”[3]): pentru că „mai ales femeile trezesc în om teama de divinitate”[4].

*

Religiile lumii, dar și tăblițele de la Tărtăria, îl consacră pe Anu, „bărbatul cel mai integru, soțul vrăciței Cula”, drept autorul primelor „reguli”, al legilor care „se cântau, ca să nu se uite”, chiar dacă în „Legile” („Vendidad”), pe care Ahura-Mazda (Sfântul Cer) le încredințează lui Spitama Zarathoustra, primul om care ar fi primit legile, din Cer, ar fi fost „Marele Păstor”, numit, la sumerieni și la indieni, „Enlil al Muntelui”. Probabil că Anu, devenit, ulterior, Cer, dar și măsură a timpului, a fost primul legiuitor al omenirii, dar cum tot ceea ce vine de la un anume om, fie el genial, este pus la îndoială, mai devreme sau mai târziu, acel prim legiuitor, după ce s-a îngropat în Cer, avea să-i confiște cerului, fără voia lui, identitatea. Pentru că Enlil, care era fiul legiuitorului om Anu, cel care migrează, cu tribul Lu-Anu spre răsărit, avea nevoie de legi care vin din cer, și nu de la un om, ca să se transforme, la rândul lui, în zeu. Mitul fiului care primește „legile” de la „Tatăl Ceresc” devenise, încă din zorii civilizației, universal, dar tot mai greu de imitat de către șamani, care abandonează inițierile din munte (în munte s-a ivit religia – o mai repet încă o dată), în favoarea trucului inițierilor din peșteră, domeniu în care șamanii și legiuitorii, numiți de greci „Tomuki”, precum cunoscuții de către noi Zalmoxis și scitul Anacharsis, care se pretindeau „înţelepţi ai voinţei zeului” (Cerurilor)[5],  aveau un antecesor strălucit în Minos, care, la rândul său, „fost un imitator al unui Rhadamanthys, din timpuri străvechi”[6].

*

Mecanismul impunerii unor „legile divine”, numite „Themistes”, și care erau, de fapt, doar niște „îndemnuri și reguli de cârmuire”[7], consta în dezvăluirea „revelațiilor” „în faţa oamenilor, ca şi cum ar proveni de la zei”[8].

*

Pornind de la aceste considerente, cred că lesne se pot descifra alegoriile prin care întâmplări pământești se incifrează în cer, din ce în ce mai personificat, domeniu în care egiptenii au făcut primii pași decisivi, odată cu întocmirea celebrului lor calendar, cu tot atâtea luni câte sunt constelațiile zodiacale, cărora, desigur, le-au dat nume și porecle de zei, aleși dintre strămoșii lor „din cer”, dar cu statui de lemn în temple, toți acei „piromis” plecând, cândva, din Piroboridava (Tecucii de astăzi), locul sacru al omenirii de atunci, în care avea să revină ultimul „Osiris”, numit Sesostris de către greci și supraviețuind în mitologia românească drept Ostrea Novac-Jidovul (adică Uriașul), contemporanul biblicului Moise, Rhamses al II-lea, cel care a durat Calea cea Demnă de Admirațiune sau Calea Zeilor, numită, până aproape de timpurile noastre, Cheile Bâcului. O înșiruire de monumente megalitice, care începea din vecinătatea capitalei hiperboreilor, Piroboridava, și de termina dincolo de Don, Calea Zeilor fiind cea pe care apucaseră Rahmanii, după ciocnirea violentă a celor două civilizații primordiale, cea păstorească și cea agrară (mitul lui Abel și Cain), deși mai exista și o a treia civilizație, cumva în serviciul celorlalte două, cea meșteșugărească (mitul celtului sau, dacă vreți, al lui Hefaistos).

*

În mitologia greacă, „a treia generaţie de oameni cuvântători… a fost de aramă”[9] (când Soarele răsărea în Taur), iar a patra, „cu mult mai dreaptă şi mai bună, / Divină seminţie de oameni-eroi, numiţi semizei”[10] (din epoca în care Soarele se ivea din Gemeni), inversarea ordinii însemnând, probabil, o eroare, „semnalată” și de simbolistică, și de ordinea firească a ivirii Soarelui din constelațiile zodiacale. La Hesiod lipsesc, de altfel, a șasea și a șaptea „vârstă” a omenirii, cele de după „oamenii din vârsta a cincia… asta-i seminţia de fier”[11] (soarele răsărea în Aries, deci în Berbec). Eroarea aceasta, pe care nu o găsim și la sumerieni și la indieni[12], este importantă, pentru că parcursul imaginativ Soare, Lună, Mercur (Hermes, „vestitorul” zeilor), Venus, Marte, Jupiter și Saturn (Cronos, deci Cernunos, deci Timpul) poate descifra simbolistica drept-lineară stelară/florală drept succesiune a acestor generații civilizatoare de „oameni vorbitori”.

*

Se știe că simbolul Soarelui este steaua în opt colțuri, în care sunt suprapuse crucea dreaptă (Cerul) și crucea oblică (numită Crucea Nordului, după forma constelației Lebăda). Același simbol figurează, mai aleas în culturile asiatice și pentru Lună, și vom vedea de ce. Simbolul „vestitorului” zeilor, cu aripi la picioare, Mercur steaua în șapte colțuri; cel al lui Venus – steaua în șase colțuri; Marte – steaua în cinci colțuri; Jupier – în patru colțuri (crucea oblică), iar Saturn – în trei colțuri, de forma „triunghiului celtic”. Deci simbolurile acestea sunt totemurile și definițiile generațiilor civilizatoare, în ordinea parcursului Soarelui prin constelații zodiacale. Religiile, însă, transformând „emblemele” astrale în zei, în individualități cerești, care personifică însușirile Sinelui Universal, sporesc misterul, printr-o ingenioasă deturnare de sens, urcatul în cer, prin simbolul stâlpic al Coloanei Celeste, fiind transformat într-un coborât din cer, care sacralizează și ordinea socială, dar și pe „vestitorul” șaman și, ulterior preot, pe eetimologie grecească, sau popă, pe etimologie latină. Religiile au speculat naivitatea și credulitatea ființei omenești, deposedând-o și de bunuri, și de Sinele Parcticular, deci de libertatea cunoașterii și a revelației prin capacități proprii, amuzându-l pe Polybios[13], care vedea, în „cel mai inteligent dintre viețuitoare”, ființa cea mai „ușor de manevrat” și care plătește benevol primele biruri pe naivitate: dania și jertfa.

*

Atributele Sinelui Universal devin „zei” datorită egiptenilor, care, preluând simbolistica astrală de la pelasgi („ei obișnuiesc să aducă jertfe lui Zeus (Diaus, adică cerul zilei – n. n.), suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte, înțelegând sub numele de Zeus toată roata cerului. Aduc jertfe soarelui, lunii, pământului, focului, apei și vânturilor. Din timpuri străvechi acestor zeități aduc ei jertfă”[14]), „au fost cei dintâi oameni care au născocit anul și l-au împărțit în douăsprezrce părți, ținând seama de anotimpurile lui. Au făcut această descoperire – spuneau ei – călăuzindu-se după stele… tot egiptenii sunt cei dintâi care au pus nume celor doisprezece zei”[15]. Cu alte cuvinte, egiptenii retează tentațiile încadrării în armonia universal, pentru a crea, în adevăratul sens al cuvântului, religia, care, deși își are rădăcinile etimologice în „a face legătura”, spulberă legăturile și instaurează dictatura dogmelor. Această „naștere a zeilor” s-a produs, în Egipt, în epoca Generațiilor de Bronz, când Soarele răsărea din constelația Taurului”, din „Taur Cerului (denumit și „taurul lui Annu”, iar ulterior „taurul lui Osiris”[16]), stăpânul tuturor zeilor”[17], dar își păstra sacralitatea cerească absolută: „tu iluminezi cele două ţări şi sălăsluieşti în ceruri cu pace”[18]; „O, tu, creator al zeilor, care ai întins cerurile şi ai făcut pământul solid”[19]. Invocațiile acestea sunt adresate și astrului ceresc, dar și generațiilor solare de oameni vorbitori, Soarele fiind „creator al zeilor” din generația pe care o patrona și zodiacal, dar și prin „surryannya”, adică prin iluminare. Lumină și iluminare, iaată condițiile fundamentale ale sacralizării și înveșnicirii vremelnicului om. Toate religiile lumii încep, mai devreme sau mai târziu, în timpul în care Soarele răsărea din constelația Taurului, Moise vestind, odată cu încredințarea legilor sale, pe care le primse prin inițierea în munte, timpul lui Aries (Soarele urma să răsară din Aries, deci din constelația Berbecului), prin sfărâmarea „Taurului”, care fusese, până atunci, „al Cerului”, deci al lui Anu, pentru toate Generațiile de Broz.

*


[1] Strabon, Geografia, II, X, 23, p. 442

[2] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009, p. 161

[3] Strabon, Geografia, II, VII, 12, p. 207

[4] Strabon, Geografia, II, III, 4, p. 165

[5] Strabon, Geografia, II, III, 5, p. 166

[6] Strabon, Geografia, II, X, 6, p. 446

[7] Strabon, Geografia, II, VII, 11, p. 205

[8] Strabon, Geografia, II, X, 19, p. 454

[9] Hesiod, Munci şi zile, p. 46

[10] Hesiod, Munci şi zile, p. 46

[11] Hesiod, Munci şi zile, p. 47

[12] Swami, Purohit; Yeats, W. B., The Ten Principal Upanishads, Faber and Faber Limited, London, p. 5

[13] Polybios, Istorii, V, I

[14] Herodot, Istorii, I, CXXXI, p. 78

[15] Herodot, Istorii, II, IV, p. 134

[16] Hymn to Amen-Ra, în Wallis Budge, E. A., Gods of the Egyptians, Londra, 1904, p. 31

[17] Hymn to Amen-Ra, în Wallis Budge, E. A., Gods of the Egyptians, Londra, 1904, p. 6

[18] Hymn to Amen-Ra, în Wallis Budge, E. A., Gods of the Egyptians, Londra, 1904, p. 7

[19] Hymn to Amen-Ra, în Wallis Budge, E. A., Gods of the Egyptians, Londra, 1904, p. 8


Comments are closed