Tragica zi suceveană de 10 iulie 1930

Naş Leonache – Leon Bârzu; după bunicul nu a rămas nici măcar o fotografie

O ştire de ziar, referitoare la cele „trei luni de când Suceava a trăit o zi de spaimă în năvala sătenilor din Bosanci”[1], m-a făcut să sper că voi putea afla mai multe despre un tăinuit, mai recent doar din ignoranţă, episod al istoriei sucevene, soldat cu uciderea bunicului meu, Mihai Gâză din Mereni. Aflasem câte ceva, în copilărie, de la bunica Adela sau „Mămucuţa”, cum îi ziceam noi, nepoţii, dar şi Mămucuţa îşi amintea tot mai greu amănuntele episodului care a lăsat-o singură, cu şapte copii de crescut: Maria, Ioan, Eugenia, Petru, Ilie – tatăl meu, Gheorghe şi Ileana. Din fericire, fetele erau harnice şi gospodăroase, iar băieţii au tot aflat de muncă prin sat (tata, ca cioban al dragului nostru Petruţă Tihaniuc, căruia i se spunea Ţâbulea), iar casa frumoasă, cu ferestre şi camere luminoase spre răsărit şi cu cerdac lung, dar iscusit ferestruit, spre vest, spre grădina cu pomet bogat, pe care o durase tot bunicul, şi din care ne înfruptam cu răsfăţ noi, nepoţii care nu l-au cunoscut niciodată. Ştiam, de la naşul de botez al mamei mele, Viorica, Leonache Bârzu, om care ţinea cu mândrie, în „casa cea mare”, titlul împroprietăririi regale şi brevetul decoraţiei prin care i se recunoşteau meritele de „izmănar” la Mărăşeşti (documente pe care le păstrează cu sfinţenie verii mei, Mihai Gîză şi Marcela Cantea), că şi bunicul luptase lângă el, umăr la umăr, pe toată durata războiului, dar după el nu se păstrase nimic. „Le-au luat jandarii, când l-au adus acasă pe ţol”, îmi zicea bunica, fără a lăcrima, fără a se încrunta, ci doar căutând cu ochii Sfântul Soare, pe care îl cinstea cu trei cruci, în largul văilor, mutând cârja în mâna stângă, pe care avea, jucând sub piele, o sferă cât o nucă, moale la pipăit, dar zvâcnind din pricina unei vinişoare în jurul căreia se adunase. Bunica a murit târziu, la vreo 90 de ani, prin 1967 – dacă nu mă înşel. Căzuse într-un somn adânc şi, în vreme ce copiii, ginerii şi nurorile sfătuiau afară, eu, care rămăsesem în odaia ei, am văzut că a deschis cu uimire ochii mari şi, privind într-o depărtare neştiută celorlalţi, a şoptit uşor înciudată: „Doamne, pentru ce am trăit eu viaţa asta?”. Apoi a oftat a uşurarea şi a plecat pentru totdeauna, lăsându-ne moştenire o incredibilă seninătate a chipului mărturisitor de suflet. Nu înţelegeam şi încă nu înţeleg: fusese fericită, iubită, răsfăţată. Era o zână bună pentru toţi urmaşii ei şi, totuşi, se întreba, în ultima clipă, pentru ce a trăit viaţa asta. Putea trăi şi altceva? Urma să trăiască altceva?

În privinţa bunicului, cred că Mămucuţa preluase câte ceva şi din legendele satului. Cică într-o duminică de vară, bunicul, însoţit de alţi camarazi de război şi de tineri călări, au mers la Ratuşul lui Ţînţar, mai sus de podul de lemn vechi, care venea dinspre Bosanci, îndreptându-se spre Botoşani. Erau, acolo, pe ambele maluri, câte o barcă, legată cu lanţ de cablul care traversa râul Suceava. Pe celălalt mal au sosit, tot călări, bosâncenii, dar numai unul dintre ei a urcat în barcă („Oniu şi nu mai ştiu cum”, zicea bunica – cred că David Oniu[2] şi nu Gheorghe Oniu[3], cel judecat şi achitat, la Suceava, în procesul din 16 iulie 1930, care era mult mai tânăr decât bunicul), iar bunicul, în ceastălaltă, îndreptându-se spre mijlocul vadului. Obiceiul era vechi, îmi spunea Mămuţica, de pe vremea în care apa Sucevei despărţea Moldova de partea ei voievodală, când bărbaţii se întâlneau în mijlocul apei pentru a pune la cale acte de contrabandă, tolerate şi de austrieci, şi de moldoveni. În vremea războiului, bosâncenii au luptat sub steagul austriac, iar plopanarii – sub cel românesc, şi nu se ştiu alte cazuri de bucovineni, în afară de cele ale udeştenilor Gherasim Nicoară şi Dumitru Catană, care să fi ales să-şi sape singuri mormintele, decât să tragă în fraţii lor, românii. Şi tare-i mai doare-n lungul zării pe românii de astăzi de memoria acestor tineri care, aidoma lui Iisus, au luat păcatele neamului asupra lor, Nicoară şi Catană fiind executaţi de colonelul Pop, la Satu-Lung, lângă Săcele.

În mijlocul apei, Oniu şi bunicul au pus la cale cum vor protesta satele lor, în joia de târg, la Suceava împotriva nedreptăţilor vieţii. A ieşit, cică, mare zavistie atunci, s-au spart dughene şi ferestre, apoi la vreo cinzeci de oameni de prin mai multe sate au fost arestaţi, anchetaţi, judecaţi şi eliberaţi după câteva zile. Nu ştia Mămuţica dacă toţi au avut parte de „ancheta” lui bunicul: „L-au întins pe o masă, au pus în lungul trupului o blană de brad şi au bătut în ea cu maiul; n-au rămas urme, dar i-au sfărâmat totul pe dinăuntru. Mi l-au adus în pătură şi s-a prăpădit după vreo doi ani de suferinţă şi neputinţă”. „Bine, dar îşi vărsase sângele pentru ţară!”, i-a strigat copilul din mine, îmbătat de lecturile eroice obligatorii la şcoală. „Şi?”.

Vreme de mai bine de o jumătate de secol nu am putut afla nimic, dar mi-a fost dat, în cele din urmă, să aflu. O să vă reproduc fiecare episod al unei istorii necunoscute, aşa cum a fost relatat la vremea lui, dar nu înainte de a face câteva precizări. Mişcările ţărăneşti, puse toate în seama agitatorului colonel Neculcea sau Niculcea, fost în armata austriacă, au avut cauze profunde şi multiple, corect analizate de către profesorul Victor Cădere, secretar general al ministerului de interne. „Dezordinile” au avut cauze economice: dobânzi cămătăreşti de 45 % la cele 20 de bănci sucevene; costuri uriaşe pentru măcinat; impozite mari, luate cu forţa; taxe bisericeşti obligatorii absolut inumane, şi acestea luate cu forţa; costuri enorme pentru executările silite; o corupţie inimaginabilă în justiţie, întreţinută de avocaţi veroşi (doar câţiva aveau să fie arestaţi pentru corupţie); dezastrul economic produs de Mitropolia Bucovinei în gestionarea falimentară a Fondului bisericesc.

Tulburările au început în ziua de 10 iulie, zi de joi, când ţăranii de prin satele din apropiere s-au îndreptat spre târgul de vite din Suceava, dar au fost opriţi la barierele târgului, de către jandarmi şi poliţişti. „Un grup de 300 ţărani din Bosancea au rupt cordonul principal, lovind pe locotenentul de jandarmi. Acesta a fost începutul. Imediat, masele de săteni au invadat oraşul, provocând o panică nespusă. Erau până la 3-4 mii de oameni, care au năvălit în piaţă şi în străzile principale, aşteptând pe colonelul Niculcea, ca să deschidă întrunirea” [4], dar, cum colonelul fusese arestat, miercuri, la Rădăuţi, fiind expediat la Cernăuţi, după cum li s-a spus la prefectură, ţăranii s-au îndreptat spre târgul de vite, cu gândul de a se sfătui între ei, dar acolo cârciuma lui Nussbrauch era închisă – ca şi toate cârciumile şi prăvăliile din târg. Dacă ar fi fost deschisă, probabil că nu ar fi spart-o, ci ar fi cumpărat băutură pentru „un pahar de vorbă”.

După tulburările de la Suceava, două titluri din „Adevărul” din 13 iulie 1930, „Caveant consules”, editorial asumat de ziar, dar scris de Constantin Mandrea, şi „Agitaţii periculoase”, de Iosif Nădejde, iau în discuţie situaţia exasperării bucovinenilor, discuţiile purtându-se, şi la guvern, şi în presă, „în jurul dobânzilor urcate”, deşi „Guvernul prezintă întâmplările din nordul ţării ca de puţină însemnătate. „Să nu exagerăm!” – este prima sa deviză. A doua deviză a sa este: Tăcere! Să nu exagerăm şi să nu vorbim”[5].

Editorialistul „Adevărului”, Constantin Mandrea, sesiza nişte chestiuni lucide, în analiza evenimentului pe care îl anticipase, într-un alt editorial, printre care şi acesta, aparent surprinzător pentru un ziar finanţat de evreii români: „Deşi s-au devastat şi acolo numai magazine şi s-au spart numai geamuri evreieşti, ţinta turburătorilor au fost băncile şi nici şefii autorităţilor nu au fost cruţaţi. Cuvântul de ordine al ţăranilor a fost, după spusa guvernului, împotriva cametei. O parolă financiară, economică, după cum se vede. Evident că dobânzile mari, apăsătoare, exasperează pe cei care suferă sub povara lor”.

Şi vine, apoi, întrebarea şoc, prin francheţe şi bun simţ: „Dar oare micul negustor, care a fost victima turburărilor din Suceava, nu suferă din aceeaşi cauză?”.

Aceeaşi problemă a creditelor scumpe – „Astăzi, camăta a ajuns un scandal în Bucovina. Chiar băncile cu scont la Banca Națională percep dobânzi nepermise. Totul se explică când veți ști că într-un orășel ca Suceava sunt nu mai puțin de 20 de bănci, fiecare cu consiliile lor de administrație, directori, para-directori etc. și cheltuielile respective”, pe care o sesiza şi prof. Victor Cădere, secretarul general al Ministerului de Interne, în concluziile cercetărilor făcute la Suceava, timp de 10 zile[6] – avea să fie pusă şi de Grigore Filipescu, de la „Epoca”, şi de Iosif Nădejde, de la „Adevărul”[7]. „Turburările grave din Bucovina au ca substrat tocmai specularea cu rea credinţă, inconştientă sau pur şi simplu criminală a problemei dobânzilor prea mari. Lumea, evident, suferă şi pe această stare nevralgică pot aprinde foarte uşor agitaţiile lipsite de scrupule, sau cum spunea trimisul de la Interne, prof. Victor Cădere, deşi Bucovina avea, încă din vremea austriecilor, o eficientă legislaţie anti-camătă, sub administraţie românească de tip „lasă-mă să te las”, „camăta a ajuns un scandal în Bucovina. Chiar băncile cu scont la Banca Națională percep dobânzi nepermise”. Taman ca şi astăzi, în anul de graţie al antiromânismului tradiţional al guvernanţilor români 101!

„Grigore Filipescu are perfectă dreptate, când spune că „dobânda oglindeşte pur şi simplu starea economică a unei ţări şi nu poţi să te atingi direct de dânsa prin măsuri artificiale” – sublinia Josif Nădejde, continuând într-o dezlănţuire amar ironică: dobânda urcată apare, astăzi, faţă de situaţia economică de la noi, ca un fenomen natural, aşa cum starea de febră e naturală la anumite boli”.