tot irosind în mine un copil
*
m-au tras pe sfoară legile, morala,
credinţele şi zeii pământeşti
neîndrăznind să zvârl cu îndoiala
şi să deschid spre cer nişte fereşti,
mi-au pus cununi de spini şi m-au rănit
înlănţuindu-mi sufletul pe veci
cu dogmele ca lanţul ruginit
în muşcături sălbatice şi reci,
*
iar eu mi-am dus osânda resemnat,
în loc s-apuc de bardă şi să tai
cu sufletul minciuna – un păcat,
minţiră ei, ce m-ar goni din rai,
şi-astfel îndur, că azi e prea târziu,
un purgatoriu fals şi inutil,
şi-astfel exist supus, fără să fiu,
tot irosind în mine un copil
*
care visa, se bucura de viaţă
iubind cu-nfrigurare frumuseţi,
doar înspre el nemernica povaţă
continuă s-arunce cu săgeţi
*