Tinerii Revoluţiei, victimele unei minciuni ucigaşe | Dragusanul.ro

Tinerii Revoluţiei, victimele unei minciuni ucigaşe

TR titlul gazetei

*

Nu am decât primul număr, şi ăsta primit, în dar, recent, al primei gazete particulare din România, la care am lucrat, în decembrie 1989, împreună cu regretaţii poeţi Constantin Ştefuriuc şi Ioan Negriuc, cu poeţii Constantin Hrehor, Ioan Manole şi Mircea Motrici, cu artistul plastic Mihai Pânzaru-PIM şi cu fiul său, Codruţ Mihai Pînzaru, cu consăteanul meu Costică Olaru, cu fotografii Valentin Moscaliuc şi Ion Mândrescu, în pagini aflându-şi loc, pe merit, şi texte semnate de profesorul Octavian Nestor, de studenta Cristina Andriciuc şi de eleva Roxana Milici.

Dănuţ Burgheaua

Dănuţ Burgheaua

*

Înfiinţat de Dănuţ Burgheaua şi consiliat de neasemuitul Gheorghe Parascan, „Tinerii Revoluţiei” (titlul era cam pretenţios, faţă de ce s-a întâmplat la Suceava) reprezintă mai mult decât m-aş fi aşteptat să descopăr acum, când patimile şi exaltările s-au domolit şi când am concluzionat, deja, cu toţii că, indiferent cine ar fi câştigat în decembrie 1989, la ciolanul puterii s-ar fi aflat exact aceleaşi personaje care se află şi astăzi.

*

Ion şi Cozmina Drăguşanul, în decembrie 1989

Ion şi Cozmina Drăguşanul, în decembrie 1989

 

Nu mică mi-a fost surpriza să constat, acum, că, în primele zile de libertate, noi încă eram cumplit de tributari stereotipurilor de gândire şi de exprimare comunistă, că, deşi toţi trăiam nepământeşte darul pe care ni-l făcuseră tinerii care muriseră, aiurea, prin ţară, încă eram terorizaţi de o teamă indefinită, dar pe care o constat, acum, drept teama de „masele populare”, agresive şi nechibzuite în clipele de exaltare, capabilă să crucifice chiar şi îngerii.

Neasemuitul Gheorghe Parascan

Neasemuitul Gheorghe Parascan

*

Exista, tot pe atunci, o profundă şi necondiţionată trăire de patrie, care explică şi justifică bucuria cu care copiii şi tinerii îmbrăcau, prin ţară, cămaşa morţii. Se iscau lozinci atipice, care îmbătau năprasnic mulţimile şi care ne mai îmbată şi astăzi, anulând şi dramul de luciditate, care zace în fiecare dintre noi.

*

Mulţi erau cei care stăteau pitiţi, aşteptând să vadă cum se vor aşeza lucrurile, existau şi oameni care, în aparenţă, ne şdeau în preajmă, dar, la o adică, lesne ar fi ieşit basma curată, spovedindu-se securităţii că ei doar au spionat „duşmanii poporului”, fără să ne fi ajutat cu ceva. Existau, tot printre noi, şi beneficiari ai fostului regim, din postura de propagandişti, cu acces permanent la cantinele şi restaurantele partidului comunist, dar care, cu o nevinovăţie naivă, se dezvăluiau drept victime, pentru că în fond, alţii beneficiau şi mai mult decât ei de avantajele elitei roşii.

*

Toate acestea transpar din texte şi nu e nevoie să le mai comentez. Doar Costică Olaru, din Plopeni, părea să vină, oarecum, din viitor, cerând, primul din România, reconsiderarea ţărănimii, prin împroprietărire, doar Ioan Manole, cu năvalnica lui energie poeticească, presimţea „măştile unor false democraţii”, deşi era convins că „epoca minciunii suverane s-a sfârşit!” („Aici a curs sângele nostru”). În ce mă priveşte, eu intuisem corect goana după ciolan a pluripartitismului ce avea să urmeze, iar cele două texte ale mele (unul semnat cu numele nepotului, din partea soţiei, Tiberiu Hojda) probează că eram, încă din 1989, un gazetar adevărat, deja format, şi era firesc să se întâmple aşa, din moment ce am avut drept dascăli de jurnalism oameni desăvârşiţi, precum Gheorghe Parascan, Ion, Paranici, Mihai Ţînţar, Ion Nedelea, Emil Morea, Victor Micu, Mircea Sfichi sau Nicolae Groza.

*

Am să mă opresc aici, lăsându-vă libertatea de a lectura şi înţelege singur „Tinerii Revoluţiei”, cu toată copleşirea şi de revoltă, dar şi de mentalităţi. Voi ignora doar cele două texte din moţul paginii întâi, „emanate” dinspre invitaţii la Revoluţie, care, între timp, pe baza calificativului de „comunişti cu faţa umană”, puseseră mâna pe putere la Suceava (I. D.).

*

Prima gazetă particulară din România

Prima gazetă particulară din România

*

O moarte blestem!

 *

Sărută-mi lacrima, mamă

Copilul tău arde pe rugul speranţei

Zăpada îmi aduce în suflet

Ultimul strigăt către tine

Ca într-un blestem anul acesta

Zăpada înfloreşte, roşie

Sărută-mi lacrima, mamă

Lacrima ultimului surâs

Acasă, desculţ, sufletul meu te caută

Te caută…

*

Colindele, ultimul meu colind – Victorie

Visul meu va înflori prin lacrima ta

Peste privire gardul de sârmă ghimpată

Sfărâmat!

*

M-a îmbrăţişat Moartea, mamă întru Victorie!

 *

IOAN MANOLE

*

TR foto desen 1

*

*

… Şi mai pentru cine să aprindem făclii la altare?

*

Sunt litanii care se rostesc discret, în tăcere, în lăcaşul inimii. În tăcere am rostit astfel de rugi, clerici şi enoriaşi, până la apusul venalului Irod contemporan. Pentru cine? Pentru Domnii şi Voievozii ziditori de sfinte mănăstiri, pentru Voievozii condeielor române, de aici, de pretutindenea, ostenitori întru iluminare, acasă şi în zarea zgârcită spărgând bezna închisorilor. La Grăniceşti, în multe rânduri, am aprins făclii pen­tru Labiş (alături de mama Poetului şi de sora sa Margareta). Alături de prieteni de la Suceava, Comăneşti, Iaşi sau Neamţ, am liturghisit întru pomenirea lui Nichita Stănescu, Amza Pelea, Virgil Mazilescu, Grigore Hagiu, Cora Irineu, Daniela Caurea, Daniel Turcea şi Marin Preda, ori în zilele lui Mesia literelor române, Domnul Mihai Eminescu, a Veronicăi şi a hâtrului Creangă… La Grăniceşti, între cei miraţi, privind din fresce, azi ne privesc peste timp inima şi ne spri­jină gloria din medalioane aurite: Eminescu, Creangă, Ştefan cel Mare şi Cuza, Părintele Uni­rii sfinte, alături de Tricolor şi emblemele cu în­semne vechi ale Moldovei. Sunt cu noi, în sufletul lor se aude foşnind în făclii aprinse ca un ram plin de ghinde, ca un colind, ca o imaculată ro­chie de nuntă …

*

Toiagul aaronic al lumii noi în sfârşit a odrăslit în mâna Măriei Sale Poporul. Glorie lui şi po­menire eternă Eroilor noştri!

*

Să ne împodobim Pomul de Crăciun al ini­milor cu Numele lor.

*

Preot CONSTANTIN HREHOR

*

*

Renaşterea cuvântului

 

A sosit, iată, momentul în care, ca scriitor român, ca poet, să mă pot exprima aşa cum îmi dictează sufletul, ca ochii mei şi ochii Bu­covinei să se reflecte „ca doi ochi într-o lumină”. Am cugetul împăcat că în perioada când unii, cu voie sau fără voie, ori de ne­voie, au proslăvit prostia şi inep­ţia, rimând şi râmând sau mimând văpaie cu Nicolae, partid cu zid, academician cu titan, mi-am vă­zut de conştiinţa mea, de gândurile mele sălăşluite în forul interior, asumat pe cont propriu. Nu spun că retragerea în mine, în conştiinţa personală, mi-a adus „onoruri” din partea oficialităţi­lor; mai degrabă neîncredere şi suspiciune, ignoranţă şi criti­că. Când a fost vorba, în unele împrejurări, să fiu luat în sea­mă, atât cât mi se cuvine, mi s-a replicat – să iau un singur exemplu concret – că nu sunt inclus în grupul de scriitori care pleacă în vizită şi schimb de experienţă într-o ţară vecină, deoarece nu particip la „Cântarea României”. Într-adevăr – ca să zic  aşa – dacă a scrie în poeziile ta­le despre părinţi, iubire, melea­gurile natale, prietenie, bucurie şi tristeţe, lumină şi noapte, nu înseamnă Cântarea României, atunci, dragi prieteni şi vecini ai sufletului meu, a cui cântare în­seamnă?

*

A cui cântare înseamnă manu­scrisele unor posibile cărţi respinse de edituri pe motiv că nu sunt de actualitate. Actualitatea cui – aş întreba acum – a nopţii spirituale care a durat decenii? A întunericului şi golului din mintea celor puşi să aprobe? A trepăduşilor culturali? Ce să aprobe? Sentimentelor general-umane de pe Planetă le trebuie aprobare?

*

În toate acestea e vorba de politica (a)culturală a fostului dictator, politică îmbrăţişată din motive de parvenire, de ex­ces de zel, de înavuţire rapidă şi îmbuibare şi de acoliţii mai mari sau mai mici ai lor.

*

S-a dus timpul versurilor zorzonate, ca o urâtă, ţigănească sorcovă, s-a dus timpul în care ne-am trăit viaţa la fără frec­venţă. Am terminat, sper, cu sla­va şi scârba, cu condiţia de scri­itori deposedaţi de personalitate. E vremea renaşterii Cuvântului, a libertăţii de exprimare prin autenticul Verb al Limbii Româ­ne.

*

Am în gând, de mai multă vreme, scrierea unei cărţi care să poarte titlul „Viaţa şi greaţa”. Cred că titlul spune totul, vorbeşte prin sine. Sute de poe­zii îşi aşteaptă editorul. Sunt în­că tânăr, iar munca, mândria, demnitatea le voi subsemna, ca scriitor, spiritualităţii autentice.

*

CONSTANTIN ŞTEFURIUC

*

Fotografie de Ion Mândrescu, cu manifestaţia de la Suceava

Fotografie de Ion Mândrescu, cu manifestaţia de la Suceava

*

TR sigla 1

*

Televiziunea Română Liberă s-a întrecut pe sine, în seara de 26.XII.1989, prezentând cel mai puternic „super-show” de la întemeierea sa.

*

I-am văzut acolo, stând pe scaune ordinare (Poate prea tari pentru „distinsele” personaje).

*

Faţă în faţă cu poporul (de-abia acum şi cât de târziu!) au rămas aceiaşi neruşinaţi. Numai că, de data asta, n-au mai reuşit să împroaşte cu ruşine poporul român, ci s-au acoperit ei de indignarea istoriei. Cizmarul şi cusătoreasa au dovedit că au rămas ceea ce au fost întotdea­una. S-a spus bine că înregistrarea prezentată aseară este un document istoric, deosebit de im­portant. Într-adevăr, trebuie păstrată cu grijă şi chiar prezentată periodic, pentru ca lecţiile de istorie să fie bine învăţate. Pentru ca noi să nu mai permitem niciodată asemenea scârbe în frun­tea noastră! Căci dacă încă nu ştim prea bine să fim liberi, am învăţat să cucerim libertatea, din păcate, cu preţul atâtor sacrificii umane. Să învăţăm să fim liberi şi să păstrăm libertatea în unica şi pura ei formă!

 *

CODRUŢ MIIIAI PÎNZARU

student

*

*

Ca să ne putem vindeca rădăcinile

*

Nu-mi vorbi de zăpezi, sângele patriei urcă pe ramuri, totul trebuie bandajat cu flori proaspete, pentru că mormin­tele eroilor se statornicesc în sufletul nostru, pentru că nu­mele Libertăţii din sângele lor îşi alege conturul. Nu mai vreau să-mi amintesc, privesc doar înspre mâinile semenilor mei, înfometat de ivirea florilor, de respiraţia înaltă a primăverilor prin care ne vor cuvânta şi binecuvânta cei căzuţi în numele dumnezeiesc al Libertăţii.

*

Nu-mi vorbi de zăpezi, su­fletul neamului şopteşte-n ferestre colinzi de Crăciun, martirizat şi renăscând în ziua naşterii inegalabilului martir.

*

Nu-mi vorbi de zăpezi, ştiu că fiecare binemerită de la patrie, toţi s-au purificat prin suferinţă, ora zace despicată în două şi, acolo, unde s-a întrupat fulgerul, se arată timpul unic, timpul fără de timp al Libertăţii noroadelor, timpul cu care aproape că nu mai ştiam ce trebuie să facem. Învăţăm să fim liberi, ne-am născut şi învăţăm să fim liberi; fără de egal este gestul sacru al Mamei care ne naşte mereu. Patrie cât un noian de naşteri, naşte-ne căci eşti eternitate!

*

Nu-mi vorbi de zăpezi, bra­dul de Crăciun îmbracă odăj­dii străvechi, numele tiranilor se rostogolesc la groapa de gunoi a istoriei, trebuie să ne privim unii pe alţii în ochi, trebuie să ne căutăm unii al­tora privirile şi, dacă în lo­cul lacrimilor sau a urii vom afla dragoste, primăvara va izbucni biruitoare din trupul neasemuit al Patriei în care nemuresc eroii ca să ne putem noi vindeca rădăcinile.

 *

TIBERIU HOJDA

(pseudonim al lui Ion DRĂGUŞANUL)

*

*

Cuget şi faptă

*

,,Noi tinerii muncitori, dorim să învăţăm după victoria asupra tiraniei şi minciunii, mai întâi de toate, care sunt principiile demo­craţiei, ale libertăţii, pentru că foarte puţini suntem cei care le cunoaştem. Îmi fac datoria la lo­cul de muncă în numele revoluţiei şi doresc să mi-o fac cât mai bine”.

Opiniile de mai sus aparţin tânărului lăcătuş Marcel Zănoagă, de la Turnătoria de Fontă a în­treprinderii de Maşini-Unelte Su­ceava .

 *

 „Am fost la Bucureşti cu va­lul de tineri revoluţionari din Su­ceava, mânat de dorinţa de a fi schimb la sacrificiul tinerilor bucureşteni, de a veghea în Piaţa Palatului ca duşmanii poporului să nu se mai întoarcă. Schimbul nostru pe baricade, ca să zic aşa, a durat 24 de ore, după care ne-am întors în unităţile noastre de producţie, pentru a servi de aici cauza reconstrucţiei naţio­nale”.

Cuvintele lui Dorin Chiţu, mo­delor la atelierul turnătoriei al aceleiaşi întreprinderi, privirea lui trădează devotamentul cu care este angajat în lupta pe frontul paşnic al acestor glorioase zile de sfârşit de decembrie pentru a-şi onora cât mai bine statutul său de muncitor liber.

*

În altă parte, mai precis la Sec­ţia de Mecanizare din Ipoteşti, îl abordăm pe tânărul mecanizator Mihai Sainiuc. Dânsul ne spune:

 „Am muncit astăzi cu cea mai mare bucurie. Aceasta pen­tru că am încredere în Revoluţie şi garanţia că munca noastră, a celor de pe ogoare, va fi, în sfârşit, preţuită şi răsplătită la ade­vărata ei valoare. Muncim acum să pregătim pâinea anului viitor, ştiind că roadele vor rămâne aici, la Ipoteşti, aici, în Ţara Noastră Liberă, şi că numai ce ne va fi de prisos va ajunge la alţii”.

 *

IOAN NEGRIUC

*

Tinerii Revoluţiei, a doua pagină

Tinerii Revoluţiei, a doua pagină

*

„Aici a curs sângele nostru”

*

Suntem acum în faţa Istori­ei eliberate de pecetea bleste­mată a întunericului şi tăcerii. Cuvântul, zeul suveran al naş­terii noastre, a fost descătu­şat din spaima cumplită a atâtor disperări. Această liber­tate este fereastra deschisă spre lumina fără de care nu putem privi în noi înşine. Mai suntem supuşi unor contradic­ţii delirante, care nu fac alt­ceva decât să ne inhibe conştiinţa şi luciditatea, de care, acum, ca niciodată avem atâta nevoie. Cel mai frumos şi mai nobil exemplu, în privin­ţa tinerilor, aceşti copii care până ieri erau supuşi celor mai înfiorătoare prejudecăţi, l-a dat Consiliul Frontului de Salvare Naţională. Aici, mai sunt unii acuzaţi de lipsă de luciditate, competenţă, de eroism gratuit. Când vom în­gropa aceste mentalităţi? Cea mai frumoasă lecţie de patrio­tism ne-au dat-o copiii, cu viaţa lor zguduitoare, în fa­ţa părinţilor. Acum când toa­te sufletele celor ucişi de monştrii dezastrului strigă din mormintele istoriei, începută de ei: „Aici a curs sângele nostru”. Este dreaptă judeca­ta noastră? Sub măştile unor false democraţii, mai sunt încă puşi la zidul tăcerii. Sufletul lor curat înfloreşte din morminte. Lor trebuie să ne închi­năm acum ! Nimeni nu tre­buie să-şi mai aroge drepturi de judecată absolută. La şcoa­la Revoluţiei, a Eroismului şi a Morţii, mulţi au absentat. Ei nu! Ei sunt fulgerul care a luminat conştiinţele. Ce trebuie să facem acum, vă întreb?

*

Epoca minciunii suverane s-a sfârşit!

*

COZMA MANOLE

(pseudonim al poetului Ioan MANOLE)

*

TR foto desen 2a

*

Întotdeauna

 *

Întotdeauna, amintirea celor căzuţi Ia Timişoara, Bucureşti, Sibiu, Braşov, Arad, aminti­rea acestor Icari ce şi-au frânt aripile în zborul lor spre soarele libertăţii, va fi pen­tru noi un lucru sfânt, va fi un simbol al demnităţii. Nu mai puteam îndura, nu mai puteam respecta acea filosofie, a iederii: „Numai târându-te te poţi înălţa”, filosofie după care, dacă te călăuzeai, ajun­geai departe… nu mai putem suporta acea cenzură a ideilor, a sentimentelor, acea cenzu­ră a sufletului. Tineri, deplin conştienţi de pericolul la care se expuneau, au preferat să înfrunte moartea, decât să asis­te, în continuare, la umilitorul spectacol al înjosirii fiinţei umane. „Capul ce se pleacă paloşul nu-l taie / Dar cu umilinţă lanţu-l înconvoaie / Ce e oare traiul dacă e ro­bit / Sărbătoare-n care nimeni n-a zâmbit?” şi tinerii au înţeles asta. Glasul lor a con­stituit primul pas în eliberarea de sub jugul misiunii dema­gogiei: primul pas în construirea unei noi vieţi, unei vieţi adevărate.

*

Nu ne-am putut îndoctrina până la atingerea stadiului de indiferenţă totală faţă de tot şi de toate. Am arătat că mi­nunea nu a reuşit să ne întine­ze sufletele!

*

Nu avem nevoie de vorbe mari.

Daţi-ne Adevărul! Pentru el am luptat!

Avem încredere în Voi, avem încredere în Revoluţie!

*

MILICI ROXANA

elevă

*

*

Cu farmecul luminii vă vom da adevărul!

*

Vouă mă adresez, bunii mei prieteni, frumoşii mei adoles­cenţi, inimi ale celei mai adânci şi mai însângerate Renaşteri. Vouă cu lacrimi; vouă pentru care cuvintele limbii române veşnic neîncăpătoare vor fi.

*

Acesta este poporul. Aceasta este ţara. Prin noi limba ro­mână în ţara ei se întoarce. Nemărginire vorbei şi sufletului cuib. Şi ceruri, „ceruri înalte”.

*

V-am spus-o, nu o dată – cu Eminescu înălţându-ne-n lu­mină – că spiritul înseamnă libertate. Voi ardeţi vâlvătăi în clipa asta, învăţând miliardele de oameni ai planetei că temelia spiritului e numai libertatea.

*

Noi, dascălii, v-am dat adevărul, dar poate, uneori, nu pe de-a întregul… Şi aici e durerea noastră cea mare. Voi ne-aţi dat nouă, oamenilor maturi şi dascălilor voştri, libertatea şi lecţia ei pe de-a întregul! Am văzut acum cu toţii că lecţia despre demnitate, sacrificiu şi libertate de la voi se învaţă. Vom căuta să fim ca voi. Vom căuta să ne adăpăm nu numai privirile ci şi sufletul din limpezimea voastră.

*

Vouă mă adresez, vouă, celor mai frumoşi adolescenţi ai planetei, şi vă promit în numele tuturor dascălilor din Ţara aceasta că vă vom da Adevărul.

*

În numele acestor zile, în numele Demnităţii, în numele Vieţii, în numele Sfintei noastre Românii!

 *

Profesor OCTAVIAN NESTOR

*

*

Străveche vocaţie

*

Tot ce are un început are, fireşte, şi un final. Să luăm totul aşa cum este, în mod obiectiv. Chiar dacă bucuria ne copleşeşte până dincolo de margi­nile firescului. Chiar dacă plângem de bucurie.

*

Nu e pentru prima oară când se plânge de bucurie şi nu se mai plânge de durere, şi printre îndreptăţiţii să plângă de bucurie sunt ţăranii, ţăranii care au, în sfârşit, posibilitatea să redevină ţărani. Pentru că ţăranul nu şi-a dorit niciodată altceva decât să rămână ţăran, ceea ce n-a fost mai deloc în ultimii 20-30 de ani.

*

N-a fost pentru că, furat, umi­lit, îndopat de o doctrină minci­noasă, devenise doar un fel de rob al pământului, foarte apropiat de iobagul Evului mediu.

*

A fost atât de perfid şi sistema­tic furat, încât a fost nevoit, în cele mai multe cazuri, să ia calea oraşului, depopulând aceste sfin­te vetre de spiritualitate româ­nească şi deschizând astfel calea spre dementa acţiune de sistema­tizare a satelor.

*

A fost^furat prin sistemul de retribuire în acord global.

A fost furat prin adaosul de preţ la mărfurile de primă nece­sitate.

*

A fost furat prin sistemul de vindere de către stat a unor pro­duse manufacturate contra produ­selor agricole.

*

A fost furat spiritualiceşte, prin intermediul oribilului aşa zis „folclor nou”, care   înlocuia tot mai brutal folclorul autentic.

*

Ţăranul îşi va ridica din nou fruntea în soare şi în bătaia răco­ritoare a vântului libertăţii şi îşi va regăsi identitatea sa istorică.

*

Va fi, într-adevăr, stăpânul de necontestat al pământului. Al acestui pământ bolnav de planuri întocmite de „tovarăşi”, uneori de profesii total străine de agricultură, dopat cu cifre mincinoase, umilit de „indicaţii preţioase”.

*

Al acestui pământ care, în anul „marelui Congres”, a trebuit să se mobilizeze în mod exemplar şi să dea recolte cât, altădată, în trei ani.

*

Ţăranul va obţine recolte normale, în ani normali, recolte mari, în ani buni. Recolte normale, de pe terenuri apte pentru cultură, fără a mai fi nevoit să se chinuiască pe terenuri inapte, pe fostele păşuni, „redate în circuitul agricol”, care trebuie să redevină păşuni, pentru ca el, ţăranul, să-şi manifeste vocaţia străveche, de neîntrecut crescător de animale.

 *

COSTICĂ OLARU

Plopeni

*

TR foto desen 2b

*

Studentul OVIDIU IBĂNESCU este caricaturist.

*

El semnează cu pseudonimul B1B. BIB visează şi iubeşte extraordinar de mult LIBER­TATEA. Dovadă este desenul alăturat. În acest desen este înfierat şi demascat mecanis­mul sinistru al dictaturii. De­senul a fost executat în 1988. Nu a văzut lumina tiparului în ţară, ci doar în străinătate. La 22 decembrie I989 s-a îm­plinit visul lui BIB. Opera lui rămâne vie ca şi eroii care au înfăptuit, cu sacrificiul suprem, Revoluţia. Doar cu patru luni înainte de această dată memorabilă în istoria neamu­lui nostru, o nemiloasă boală şi o criminală lipsă de medi­camente grăbesc dispariţia din viată a caricaturistului!

*

M. P-PIM

*

*

Purificare

 *

Naţiunea română s-a puri­ficat prin foc şi sânge, dobân­dind limpezimea şi duritatea diamantului. Fantoşele, mânuite de sforile puterii şi ale ig­noranţei, au căzut din tâţânile lor putrezite şi fragmente­le dispărute ale jalnicei lor personalităţi se bălăbănesc inerte în faţa Europei întregi.

*

Poporul român a depus la temelia noii lui naşteri, ase­menea meşterului Manole, jertfele lui umane, înălţând cu sublimă durere privirea vizionară spre noul răsărit de soare de la Bucureşti.

*

Colindele româneşti, vechi şi sfinte ca poporul, l-au lumi­nat şi i-au îmblânzit privirile înceţoşate din pricina strânsorii tentaculelor monstrului antediluvian.

*

David a intrat în cuşca săl­băticiunilor şi le-a supus.

Acum drumurile spre răsă­rit sunt curate şi albe. Nu vă mai temeţi! Păşiţi pe ele cu nădejde; vă veghează sufle­tele celor duşi, care s-au în­tors pentru totdeauna printre voi.

*

CRISTINA ANDRICIUC

studentă

**

Fotografie de Valentin MOSCALIUC

Fotografie de Valentin MOSCALIUC

*

Gânduri către noi

*

Scriu liber şi vorbesc liber, fără să mai frânez limpezimea gândului, aşa cum m-au învăţat părinţii mei. Bine că Dumnezeu i-a ţinut în viaţă şi pe ei, şi pe toţi robii de până acum ai pământului pentru ca munca lor să nu mai fie „răsplătită” prin de­crete odioase.

*

Dacă aş avea zece mâini aş scrie cu toate deodată, pentru a recupera tot ce nu am avut voie să spun despre voi, dragi tineri mineri, ţărani, forestieri, metalurgişti, despre voi, oameni curaţi la suflet, cu care m-am întâlnit adesea, în ani, în drumurile mele de reporter.

*

A venit acest istoric Decembrie, când, de sărbători, am primit în dar LIBERTATEA.  N-a căzut din cer. Poporul a plămădit acest DAR din pământ strămoşesc şi sfânt al patriei, stropit de sângele martirilor ei.

*

Suceava – Bucureşti – Timi­şoara = 0 km. De fapt între noi şi ţară n-a existat distanţă în aceste zile. Am fost alături cu inima, cu simţămintele, cu fapte­le noastre.

*

Aud dangăte de clopote la Putna, la Voroneţ, Suceviţa, Moldoviţa, Arbore, Humor, Baia, Slatina; aud vestire de primă­vară continuă.

*

Ah! Nu vom mai păşi pragul lăcaşurilor sfinte pe furiş.

Trăim zile de libertate.

Zile de adevărată lumină.

Zile de bucurie.

*

Zile când izvoare de fericire sunt descătuşate şi pornesc spre noi. Noi cei liberi într-o ţară eli­berata de tiranie.

*

Lacrimile noastre să devină acum oţel, cât mai mult minereu, responsabilitate, omenie.

E adevărat, suntem îndureraţi, mulţi s-au jertfit pentru viaţa liberă şi demnă. Să nu-i uităm pe aceşti eroi. Să-i avem în noi, în casă, pe stradă, oriunde ne-am afla.

*

Să luăm în braţe secundele, orele, zilele, fie la locurile de muncă, fie în comandamentele revoluţiei. Trebuie să consolidăm VICTORIA. În această vâltoare să ne prindem toţi tinerii aces­tui judeţ pentru această cauză dreaptă… În sfârşit!

*

Apoi, bucuria deplină va veni ca o linişte paşnică şi roditoare.

 *

MIRCEA MOTRICI

*

Fotografie de Valentin MOSCALIUC

Fotografie de Valentin MOSCALIUC

*

Dragă mamă

*

În acest an, nu mai pot veni cu uratu’. Ştiu că mă aştepţi în pragul casei şi te tot uiţi de-a lungul uliţei, poa­te, poate apar ca altădată. Nu voi mai sta lângă sobă, lângă cuptorul acela vechi, de unde scoteai plăcinte atât de bune.

*

Nu te voi mai căuta pe câmp, acolo unde, în genunchi le târai pentru a plivi sfecla cu mâinile crăpate.

Nu voi mai putea să-mi văd vecinii, prietenii, satul şi minunatele noastre meleaguri.

*

Îţi aduci aminte cum mă îmbrăcai în hăinuţe noi şi mă luai la biserică să spun „Tatăl nostru”?

Îţi aduci aminte cât de mult te-ai bucurat când am reuşit la facultate? Ai făcut sacrifi­cii mari pentru a mă purta la şcoală! Eu, eu nu te-am fă­cut de ruşine!

*

Mamă… se apropie Anul Nou. Eu nu mai vin cu uratu’!

Vor veni colegii mei. Să-i pri­meşti ca şi cum aş veni eu.

*

Mamă… S-a făcut DREP­TATE. Să te bucuri şi să tră­ieşti mulţi ani în LIBERTATE şi pentru mine! Eu, eu plec la tata O să-i spun totul aşa cum a fost.

*

Doamne! Şi cât şi-a dorit să vadă această clipă.

Mamă…

*

Al tău ostaş te îmbrăţişează pentru totdeauna…

*

(text nesemnat, dar scris de Mircea MOTRICI)

*

Fotografie de Valentin MOSCALIUC

Fotografie de Valentin MOSCALIUC

*

Os de ros?

*

Încă nu s-a uscat sângele, încă mai curge sânge, atmosfera se sufocă sub povara icoanelor însângerate, până şi cuvintele se preling, pe degetele celor care le scriu şi ale celor ce le citesc, în şiroaie de sânge, până şi pietrele în care odihnesc sufletele strămoşilor transpiră sângele lor, ţara însângerată se ridică din genunchi şi îşi vindecă rănile, redându-ne nouă, tuturor, demni­tatea şi mult aşteptate Libertate! În numele Libertăţii şi al Demnităţii, prin venele noastre pulsează sânge proaspăt aceeaşi inimă, inima cea mare, generoasă a Patriei.

*

Viitorul cere pluralism politic, cere sindicate libere, dar cere, mai ales, o uriaşă şi unitară concentrare de forţe pentru garantarea mersului înainte al istoriei. Putem trăi mai bine, putem fi liberi, doar în măsura în care fiecare om al acestui neam îndelung năpăstuit se poate bucura şi de bunăstare şi de liber­tate. Bunăstarea şi libertatea trebuie să devină bunuri cotidiene, eliberate de litera mare a lozincarismului politic. Sunt con­vins că majoritatea partidelor care se vor constitui vor avea ca prim scop binele nostru al tuturor, binele patriei; dar trebuie să ne păzim mai ales de cei care înţeleg din binele universal un plus de bine pentru ei, de cei care schimbă osul zgârcit al ceauşismului cu osul dolofan pe care li l-ar putea oferi alegerile li­bere şi democratice. Nu aveţi un os de ros?, întreabă fostul tre­păduş schimbându-şi numai masca. Nu aveţi un os de ros?, stri­gă fostul spoliator, din atât de perfecta mafie administrativă, dându-se, azi, drept un mare persecutat, dar locuind într-un apar­tament somptuos, posesor a două autoturisme şi al unei colecţii de tablouri de peste un milion de lei.

*

Nu aveţi un os de ros?, îşi arată patriotismul delapidatorul, cu vilă în Zamca, tremurând la gândul unei anume reforme… monetare. Nu aveţi un os de ros?, se înghesuie tot soiul de nulităţi şi de rataţi, care găsesc mult mai dulce să „se angajeze în democraţie”, decât să pună umărul la reconstrucţie. De Revoluţie scăpând „fără pierderi”, pentru că ea, Revoluţia, n-a mai avut vreme să plătească tribut năprasnic de sânge şi pe aceste locuri sfinţite şi de oameni si de Dumnezeu.

*

Şi în vremea asta mai mor oameni, şi în vremea asta po­porul trudeşte în fabrici, în uzine, pe câmpuri, pentru că le-o cere Patria şi Poporul prin glasul lor cel mai autorizat deocamdată, cel al Frontului Salvării Naţionale.

 *

ION DRĂGUŞANUL

*

Fotografie de Valentin MOSCALIUC

Fotografie de Valentin MOSCALIUC


Comments are closed