T. Robeanu şi “noaptea veşnicei uitări”
T. Robeanu – desen de Radu Bercea
*
Dacă tot am avut norocul să găsesc, după două decenii de căutare, singura carte de poezie a egalului lui Eminescu în epocă, T. Robeanu, carte îngrijită şi publicată de ardeleanul Şt. O Iosif, am început să lucrez şi o ediţie bucovineană, pe structura cărţii vechi, dar cu plusurile care mi-au tot ieşit în cale, de-a lungul vremii. Cred că, deşi nu pun preţ pe genul ăsta, o să fac o ediţie critică T. Robeanu, în sfioasa-mi tentativă de a-l slobozi din “noaptea veşnicei uitări”, pe care, de altfel, o conştientizase cu rece luciditate.
*
Zilnic (prietenii au acces în intimitatea muncii mele de zi cu zi), o să vă pun la dispoziţie câte cinci poeme , în ordinea stabilită de Şt. O. Iosif, apoi pe cele din colecţia proprie, în final urmând să apelez la referirile durabile despre bornele care marchează calea spiritualităţii bucovinene (T. Robeanu – Vasile Gherasim – Mircea Streinul). Tare mi-aş dori să-l cunoaşteţi, să-l înţelegeţi şi să-l preţuiţi pe poetul acesta tulburător, faţă de care avem atâtea datorii de împlinit.
*
*
Finis
*
Fără veste, fără nume, am să ies din lumea lor,
Nici un ochi de-azur n-a plânge, nu s-a stinge nici o stea,
Numai poate-un glas de clopot va-ncerca o tânguire
Şi un dascăl sur şi gârbov va rosti un Tatăl-nostru.
*
Lângă tine ei m-or pune, o, iubit şi palid tată!,
Mut zaci tu, şi rece-i fruntea şi închis e ochiul sfânt,
Ce-n jeliri fără cuvinte mă vedea de lacrimi plin,
Rătăcit în labirinturi de păcat şi nebunie.
Nici nu pot să cer iertare şi căinţă să-ţi arăt;
Amândoi tăcuţi şi galbeni zacem unul lângă altul;
Ale sufletului rane s-au uscat şi nu ne dor,
Blândă peste noi se lasă noaptea veşnicei uitări.
Cernăuţi (Convorbiri Literare 1885. No. 2)
*
*
Un mort
*
Nu ard luminile de ceară, cântări de groapă nu răsună,
Să mă privească înc-odată prietenii mei nu s-adună,
Şi, totuşi, stau tăcut, zadarnic bătaia inimii s-ascult,
Când fiecare gând la tine îmi zice c-am murit de mult.
Şi-atunci te văd venind spre mine, din vremi pierdute-o arătare
Şi ochii mari şi plini de milă de vină grea îmi dau iertare.
(Convorbiri Literare 1885. No. 12)
şi (Revista Bucovinei, nr. 5/1943, p. 215)
*
*
În zadar
*
O, de-ai veni încă o dată,
Iluzie de tinereţi,
Şi iar să-mi spui poveşti la lună
Şi a visa iar să mă-nveţi,
*
În tainicul mormânt de doruri
S-ar pogorî sclipit de stele
Şi-a inimii uitate glasuri
Cum s-ar trezi voios acele!
*
Şi iarăşi, albă, visătoare,
Copila dulce, ce-am iubit,
Ar învia la glasul tainic
Al dorului nebiruit.
(Convorbiri Literare 1885. No. 12)
*
*
Alcovul e în umbră
*
Alcovul e în umbră şi tu vii să te culci,
Copilă cu ochi negri şi buze moi şi dulci;
Încet ridici perdeaua şi-n zare un balaur
Îţi pare cerul nopţii cu ochii săi de aur.
El zborul lui de nouri spre tine îl îndreaptă…
Tu nu cobori perdeaua şi nu eşti înţeleaptă.
*
Ci gândul de copilă din depărtări lumeşti
Pe Făt-Frumos îl cheamă să vie ca-n poveşti,
Cu farmec de iubire din suflet de viteaz
El dorul să-ţi adoarmă şi iar să-l facă treaz
Şi tu în a‘lui braţe voioasă să te culci,
Copilă cu ochi negri şi buze moi şi dulci.
(Convorbiri Literare 1886, No. 7)
*
*
Romanţă
*
Când albă şi cu braţe goale
Tu lângă mine vii la bal,
Cu ochii sufletului dornic
Pe Venus văd ieşind din val.
*
Şi caldă, vie, poftitoare,
M-atingi cu braţele fierbinţi,
A ochilor vorbire dulce
E plină de făgăduinţi,
*
Dar nu-n păduri de portocali,
Pe ţărmul mărilor albastre,
Şi nici la Gange, unde sfinte
De lotus flori ne-ar face castre,
*
Nu vom fugi, ca-n veci să piară
Şi al meu nume şi-a ta veste!…
Tăcut şi tainic e alcovul
Şi plin de farmec de poveste!
(Convorbiri Literare 1887, No. 2)