T. Robeanu: "Cum sufletul lui tânăr moare" | Dragusanul.ro

T. Robeanu: „Cum sufletul lui tânăr moare”

Sfârşitul cărţii, editată de Şt. O. Iosif

Sfârşitul cărţii, editată de Şt. O. Iosif

*

Ultimele două poeme, găsite şi publicate de ardeleanul Şt. O Iosif, în singura tezaurizare a frânturilor de opera lui T. Robeanu, par să reconstituie atmosfera mitologică moldavă, deşi „N-are preţ acum, ca pleava, / Tot castelul de Suceava”. Eu am mai găsit, prin presa veche, alte două poeme, „Blondă ca grâul” şi „Icoana Maicii Domnului”, cu varianta şi mai modernă, „Agnes”. Deocamdată, le reproduc pe cele două din finalul tezaurizării ardelene, reamintind că Bucovina nu a făcut, niciodată, nimic pentru primul ei poet emblematic.

*

*

Cântece

*

I

 *

Era-n Cotnar cândva un diac,

Lui i-a murit iubita

Frumoasă ca ispita.

Ea doarme sub un liliac

Şi casa văduvă, pustie

Se-ntunecă-n melancolie.

 *

El capul îşi îngroapă-n mâini

În piept bat mii acuze.

Ia-n vezi şi doamnei Muze

Se-ntristă ochii dulci, păgâni.

Ca fierul cel fierbinte-o doare

Cum sufletul lui tânăr moare.

*

Şi degetele fine prind

Dezmierdător în strune,

Şi ele-ncep să sune

Ca râuri limpezi de argint,

Ca simfoniile de sfere

Îmblânzitoare de durere.

*

Şi tot mai des, ca fulgii ies

Scântei de-argint şi zboară

Şi demoni se coboară

La-al ariei bachant exces.

Şi inima-i de farmec beată

Ca sclava tânără, uitată.

 *

II

 *

Aseară, gândul meu era,

Iubita mea, la tine.

De-aceea, puiule, ai plâns,

Icoana mea la piept ai strâns.

*

La tine gândul meu era,

Neîncetat la tine.

De-acea ai zâmbit în vis

Când ochişorii ai închis.

*

De-aceea mi-a murit de dor

În miază-noapte somnul.

Uimit m-a salutat din ceţi

Luceafărul de dimineţi.

(Sămănătorul, Numărul de Paşti 1907)

 *

 *

Novela de Castel

*

 Pe podele de-alabastru

Joacă razele de-apus,

Şi gândirile s-au dus

Ca un stol de rândunele

În departele albastru;

N-are preţ acum, ca pleava,

Tot castelul de Suceava.

*

Din Polonia cea albă

Steaguri au plecat în drum;

Au să vină-acum, acum,

Cetele strălucitoare.

Sveltă ca un ram de nalbă,

Tânărul copil de Vodă

Părul galben îşi înnodă.

*

Din Polonia cea albă

Steaguri au plecat în drum;

O să vină-acum, acum,

Mirele frumos ca ziua.

Scânteie mărgele-n salbă,

Dar mai viu lucesc lumine

De sub gene lungi şi fine.

 *

„Radule, copil de casă,

Mierlă veselă de huci!

Unde gândurile-ţi duci?

Stihuri legi, ce mâine, seara,

Vor slăvi pe o mireasă?

Haide, spune cu ghitara

Cântecul de mâine, seara!”.

*

Cum spre argintia lună

Trist pământu-ntunecat

Îşi ridică disperat

În durere-nchisă, mută,

Noaptea, faţa lui cea brună,

Astfel spre-a lui Vodă fiică

Radu ochii săi ridică.

*

Cu privirea-nnourată

Îi dezmiardă chipul el,

Capul blond şi frumuşei,

Umerii cei goi şi candizi,

Silueta delicată;

Şi-i o linişte virgină…

Strunele încet suspină:

*

„Aş vrea să fiu Regele Mai!

Flori albe şi roşii s-ar închina

Şi-n dor şi rouă ar tremura;

Dar numai pe tine, înger bălai,

Numai pe tine te-aş sărută.

 *

Aş vrea să fiu regele Mai!

În raza de lună-n grădina ta

Privighetorile dulce-or cânta,

Dar numai pe tine, înger bălai,

Numai pe tine te-aş asculta.

 *

Aş vrea să fiu Regele Mai!

Şi tânăr să mor, înflorit abia.

Vezi, soare, crini, nimic n-aş lua,

Dar numai pe tine, înger bălai,

Numai pe tine nu te-aş lăsă!”.

*

Buzele lui tremură încă,

Cântul s-a sfârşit de mult.

El, vrăjit în al ei cult,

Tace; în cadenţe de valuri

Mari simţirea lui adâncă

Bate-n piept, cum în pădure

Lovitura de secure.

*

Cum un tainic nor de seară

Trece alb peste un lac

Unde ape-n visuri zac,

Astfel şi prin ochii fetei

Peste luciul de primăvară

Umbritor călătoreşte

Ce ea tulbur bănuieşte

 *

Un moment, apoi senine

Undele azure scald

Iarăşi soarele cel cald.

Şi în dulce bunătate

Sub bărbie mâna-şi ţine

Ea şi îl întreabă fraged:

„Ce să-ţi dau, tu, glas de faged?”

*

Vorba-i ca o melodie,

Ca un cântec de amor;

El înnebuneşte-n dor.

Din ruinele căzute

Iar speranţa lui învie

Ca o fulgerare nouă

Şi-i despică gându-n două.

 *

N-a căzut pe-nchisa floare

Un fior recunoscut?

Şi-o deschide-ncet, tăcut?

Cine poate lui să-i spuie?

Ah, e clipa când sub soare

Numa-s singuri, ea şi dânsul,

Ea şi iadul cel dintr’însul.

*

Şi privirile lui arse

Cad pe sânul ghiocel;

Şi-ar voi în suflet el

Să-i pătrundă ca o pară;

Supt privirile lui arse,

Ce adoră, ce imploră

Bruma ultimă să moară.

*

„Ce să-ţi dau? Alege darul!”

Şi în ochii lui un foc

Luce de suprem noroc.

El din creştet se-nfioară,

Parcă simte cum paharul

Fericirii negrăite

Se apropie-n ispite.

 *

„Ce să-ţi dau? Alege darul!”

De pe turn răspunde-un tun,

Buciumele toate sun’.

„Wladi!”, strigă ea-n delire…

El ţâşneşte-atunci ca varul:

„De pe haina de mireasă,

Dă-mi frânghia de mătasă!”.

(Reprodusă, la 1894, într-o bro­şură din Gazeta Bucovinei, IV, No. 25)


Comments are closed