Stricarea cântecelor românilor prin folclor | Dragusanul.ro

Stricarea cântecelor românilor prin folclor

 

Dincolo de suficienţa culegătorilor de folclor, inclusiv interpreţi, care au introdus, cultivat şi transformat în dogmă „cules di la mamuţa di pi prispî”, cu consecinţa nătângului concept al „vetrelor folclorice”, pe care le „salvgarează” unii, există cântecul românilor, din ce în ce mai stricat, dacă nu cumva pierdut cu totul. Şi am să pornesc demonstraţia de la una dintre bijuteriile muzicale ale legendarului Grigori Vindereu, „Hai, raci cu nădragi!”, cântec impecabil (l-au cântat „Zicălaşii”, când au fonotecat din Colecţia „Musa Română”), compus, şi ca melodie, dar şi ca text, de inegalabilul făcător şi interpret de cântece sucevean. „Hai, raci cu nădragi!”, satiră la adresa modei nemţeşti, se cânta, în Bucovina, mai ales între anii 1870-1890, când românismul deja se purta ca o fudulie. Textul lui Vindereu era gândit şi scris cursiv, într-o firească logică a succesiunii de ironii:

 

 

Cine dracu-a mai văzut

Racu’ cu coada-nainte,

Om bătrân și fără minte,

Țânțărași cu cisme largi,

Hai, raci cu nădragi,

Țănțărași cu cisme largi!

 

Cine dracu-a mai văzut

Domnișoară cu paftale,

Cârciumar să nu înșale,

Hai, raci cu nădragi,

Țănțărași cu cisme largi!

 

Cine dracu-a mai văzut

Broască lungă și subșire,

Om bătrân fără rușine,

Hai, raci cu nădragi,

Țănțărași cu cisme largi!

 

Cine dracu-a mai văzut

Iepure trăgând la plug,

Cocostârcul semănând,

Hai, raci cu nădragi,

Țănțărași cu cisme largi!

 

Cine dracu-a mai văzut

Ghiață friptă pe grătar,

Domnișoară pe măgar,

Hai raci cu nădragi,

Țănțărași cu cisme largi!

 

Cine dracu-a mai văzut

Găină cu cioc de puică

Și cismar să nu bea țuică,

Hai, raci cu nădragi,

Țănțărași cu cisme largi!

 

Cine dracu-a mai văzut

Cojocar cu sula-n piept,

Cârciumar cu chilu’ drept,

Hai raci cu nădragi,

Țănțărași cu cisme largi!

 

Născută în 1888, Catrina Macsimiuc, din Liteni-Moara, a auzit, în copilărie, cântecul lui Vindereu prin Suceava, iar în 1907, în 27 octombrie, l-a cântat lui Alexandru Voievidca, sub titlul „Cine naibă-a mai văzut?” şi cu o linie melodică grav alterată (demonstraţia, în prima imagine, în care alternez liniile de portativ Vindereu cu Liteni-Moara) şi cu un text incoerent, în care, pe lângă efectele uitării, se mai interpune şi „contribuţia” obştească banalizantă, în care, de pildă, înjurarea cârciumarului evreu, în faţa căruia te umileai pentru o ţuică, devenea mare vitejie afară, departe de auzul jupânului:

 

 

Cine naibă-a mai văzut

Broască cu coadă-nainte,

Om bătrân şi fără minte,

Hai raci cu nădragi,

Ţinţaraşi cu mâneci largi!

 

Cine naibă-a mai văzut

Gheaţă friptă pe gratari,

Domnişoară pe măgari,

Hai raci cu nădragi,

Ţinţaraşi cu mâneci largi!

 

Cine naibă-a mai văzut

Apă ducând cu sita,

Pâne tăind cu lopata,

Hai raci cu nădragi,

Ţinţaraşi cu mâneci largi!

 

Cine naibă-a mai văzut

Curcă legată la şele

Şi jidanul să nu-nşele,

Hai raci cu nădragi,

Ţinţaraşi cu mâneci largi!

 

Cine naibă-o mai văzut

Şoareci înhămaţi la jug

Şi iepuri trăgând la plug,

Hai raci cu nădragi,

Ţinţaraşi cu mâneci largi!

 

Cine naibă-a mai văzut

Vaca legată la cap

Ca ţăranu’, când îi bat,

Hai raci cu nădragi,

Ţinţaraşi cu mâneci largi!

 

Cine naibă-a mai văzut,

Porcu’ stând cu domni la masă,

Cu furca măturând casa,

Hai raci cu nădragi,

Ţinţaraşi cu mâneci largi!

 

În textul „popular”, coerenţa succesiunii satirice e făcută pulberi, iar linia melodică nu prea mai bate cu cea compusă de Grigori Vindereu. Nu cred că suna mai bine la Liteni-Moara, în 1907, decât pe strunele şi în glasul lui Vindereu, în 1880, cântecul acela vechi, ajuns în nevinovăţia Catrinei Maximiuc (Voievidca nota superficial tot ceea ce ţine de cuvinte), şi, până ce „Zicălaşii” nu vor încerca o paralelă concertistică între cele două „variante” (originalul şi contrafacerea), nici nu am dreptul să mă pronunţ asupra degenerescenţei. Oricum, toate, dar absolut toate cântecele lui Vindereu au fost lăsate să se piardă, iar după ce au fost regăsite în negura vremurilor, nu mai interesează pe nimeni, deşi sunt superbe („Zicălaşii” le-au reînviat). De ce nu mai interesează? Pentru că toţi savanţii folclorismului ar trebui să-şi ardă „operele” pâcloasei lor indolenţe, dacă ar cunoaşte şi ceea ce a fost, nu doar vulgarizările târzii din uzul tot mai nepăsător al satului contemporan.


Comments are closed