Ştefan Vodă al Moldovei a plecat şi nu mai este! | Dragusanul.ro

Ştefan Vodă al Moldovei a plecat şi nu mai este!

Stefan 1

*

Mănăstirea Putnei nu este un Ierusalim al românilor, cum ne place să ne lăsăm minţiţi, ci un loc pentru totdeauna pângărit de către călugării prădători de morminte. Biserica din curtea mănăstirii nu este zidită de Ştefan cel Mare, ci de arhitectul Romstorfer, iar chiliile sunt făcute, ca şi clopotniţa, târziu şi tot de către austrieci. Iar mormintele voievodale nu mai au decât ţărână neagră sub lespezi. Ştefan Vodă al Moldovei a plecat şi nu mai este, chiar dacă Romstorfer i-a gândit şi construit un mic sanctuar, cu care să ne amăgească speranţele, sufletele şi nevoia de identitate.

*

Un material publicat în gazeta mitropolitană bucovineană „Candela” şi preluat, în 1889, de publicaţia transilvană „Biserica şi Şcoala”, sub titlul Substratul Fondului religionar greco-ortodox al Bucovinei. / Proprietăţile mănăstireşti din Bucovina, pe timpul încorporării ei la Austria, confirmă, şi dinspre Mitropolia Bucovinei, că mormântul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt al Moldovei a fost prădat de către călugării care aveau obligaţia să-l vegheze. Cum, pe lângă cele trei mărturii publicate anterior şi pe lângă volumul lui Wickenhauser, Gechichte der Klöster Woronetz und Putna, Czernowitz, 1886, se mai adaugă şi această mărturie – şi cred că mai sunt şi altele –, nu aş mai vrea să aud popă sau călugăr menţionând numele Sfântului Voievod, pe care noi, toţi românii, de la opincă la vlădică, nu-l merităm.

*

Iasi Stefan cel Mare 5

*

Dintre toate mănăstirile câte se aflau în teritoriulu Bucovinei, cea mai de frunte, în privinţa reminiscenţelor istorice, a proprietăţilor sale întinse şi a posesiunii privilegiate faţă cu episcopia Rădăuţiului[1], este mănăstirea Putna. Mănăstirea aceasta a fundat-o Ştefan Vodă cel Mare , începând zidirea ei la anulu 1466 şi finind-o cu trei ani mai târziu[2]. În privinţa mănăstirii Putna, iată ce observă, pe temeiul tradiţiei, cronicarul Ioan Neculce, în „Cronicele Româneşti”, ed. Cogălniceanu, Bucureşti, 1872, Tom. II., p. 179: „Ştefan Vodă cel Bun, când s-a apucat să facă mănăstirea Putna, a tras cu arcul Ştefan Vodă, dintr-un vârf de munte, ce este lângă mănăstire, şi unde a ajuns săgeata, acolo a făcut pristolul în altar, şi este mult loc de unde a tras, până la mănăstire. Pus-au şi pe trei boiernaşi de au tras, pe vătaful de copii şi pe doi copii din casă; deci, unde a căzut săgeata vătafului de copii, a făcut poarta; iar unde a căzut săgeata unui copil din casă a facut clopotniţa; iar un copil din casă zic să fi întrecut pe Ştefan Vodă şi să-i fi căzut săgeata într-un deluşel, ce se cheamă Sionu, ce este lângă mănăstire, şi este semn un stâlp de piatră; şi zic să-i fi tăiat capul, acolo; dară întru adevăr nu se ştie; numai oamenii aşa povestesc. Fost-a şi bisericuţa de lemn, întru acel deluşel, şi s-a risipit, fiind de lemn. Şi aşa a fost făcut mănăstirea de frumoasă, tot cu aur poleită; zugrăveala, mai mult aur decât zugrăveală, şi, pe dinafară, şi acoperită cu plumb. Zic călugării să fi fost făcut şi sfeşnicele cele mari şi cele mici, şi policandrul, şi hora, tot prinse de argint, şi pe urmă să le fi luat un domn şi să fi făcut altele, de spijă, care le-am apucat şi noi; iar stricându-se un clopot mare, la mănăstire, şi făcând călugării clopotul a doua oară, au pus aceste toate ce scriu mai sus în clopot, ca să fie mai mare”.

*

„Lăsat-au Ştefan Vodă cel Bun, la mănăstirea Putna, după moartea lui, arcul lui şi un pahar, ce vorbeau călugării, la mănăstire, că este de iaspis, ce era în chipul marmurei albe şi a farfuriei, ca să fie întru pomenire la sfânta mănăstire; şi arcul l-au fost trăgând cu vârtej. La vremea lui Constantin Cantemir Vodă, fiind răscoală, au venit nişte cazaci, cu leşi şi moldoveni joimiri, vrând ca să jefuiască ce ar găsi în mănăstire. Deci, fiind un turn cu bună tărie, nu puteau să jefuiască; deci, au zis călugărilor să dea turnul, că nu vor lua a mănăstirii nimica. Iar călugării, necrezând, nu voiau să dea turnul; iar acei cazaci, cu leşi şi cu moldoveni, îndată au aprins mănăstirea; iar călugării, văzând că aprind mănăstirea, îndată au dat turnul. Atunci, îndată, având puşti de apă acei cazaci, leşi şi moldoveni, au stins focul. Deci, atunci au jefuit tot din turn, ce a fost de la boieri şi de la neguţători; iar a mănăstirii nu au luat nimica, fără numai arcul lui Ştefan Vodă. Iar paharul a fost până la a treia domnie a lui Mihai Racoviţă Vodă, şi, scoţându-l din turn un Egumen, pe nume Misail Chisăliţă, şi vrând să se folosească, a băut, la masă, cu acest pahar al lui Ştefan Vodă, cu nişte slugi boiereşti, ce erau zlotaşi; şi, bând mult cu acest pahar, s-au îmbătat şi, fiind beţi, au stricat un lucru scump domnesc şi de minune ca acela”.

*

Dar mănăstirea (biserica), după cum o zidise Ştefan, a stat numai cam de două sute de ani, căci ea fu distrusă, până în temelie, de Vasile Lupul Vodă (1634-1654,) crezând el că, în zidurile ei, va afla vreun tezaur, ascuns de întemeietorul ei, Ştefan Vodă. Neaflând ceea ce căutase, el începu a o zidi la loc, dar nu ajunse să scoată zidirea la capăt, căci fu alungat din scaunul domnesc de către Gheorghe Ştefan. Principele Gheorghe Ştefan încheie re-edificarea mănăstirii, dar acoperământul ei preţios, de plumb, făcut de Ştefan Vodă, se pierduse. Vasile Lupul, adică, dărâmând mănăstirea, depuse materialul acoperământului acolo, deoparte, de unde însă l-au prădat Timuş, cazacul, ginerele lui Vasile Lupul, de-şi făcu, dintr-însul, gloanţe de tunuri[3]. Sfinţirea de-a doua oară a bisericii se făcu, dupa cum arata inscripţiunea de deasupra uşii ce duce, din tindă, în biserică, sub Eustratie Dabija, la anul 1662.

*

În jumătatea a doua a sutei trecute, fostl episcop al Rădăuţilor (1748-1750) şi, după aceea, mitropolit al Sucevii, Iacob (Stamati), o reînnoi (1757) în forma ei antică, prin jurul zidului cu şanţ şi la poartă cu punte în scripeţi, precum se vede într-o icoană ce închipuieşte mănăstirea din acele timpuri, şi care icoană s-a luat, în 1885, de la mănăstire şi se păstrează aici, la mitropolie. La anii 1850-1860, chiliile cele vechi de lemn, dimpreună cu clopotniţa, au fost date jos, ograda mănăstirii se lărgi şi se zidiră, pe spezele Fondului religionar, chilii noi, spaţioase, din material solid, iar în anii din urmă, şi o clopotniţă, înspre est, alăturea cu turnul porţii. Acoperământul cel vechi al mănăstirii, după cum sta încă de la mitropolitul Iacob, se înlocui, însă, cu altul modern, de tinichea, care, afară de aceea că-i lua mănăstirii, pentru totdeauna, aspectul ei antic, dar nici nu fereşte zidul de ploi, fiind streaşina de tot îngustă. Pereţii, deci, începuseră a se umezi, până ce, în urmă, se puse stavila dezolării, prin cimentarea părţii de jos a pereţilor.

*

În lăuntrul bisericii, se află mormintele. În tinda bisericii:

*

1. Al mitropolitului Iacob, ce-i zic Putneanul;

2. Al părinţilor lui, ieromonahul Adrian şi monahia Maria;

3. Al mitropolitului Teoctist (mori în 1477).

*

În despărţitura întâi a bisericii sau nartica:

*

În latura dreaptă:

*

1. Al lui Bogdan Vodă (Chiorul), mort în 1517.

2. Al domniţei Maria, fiica lui Ştefan cel mare (moartă în 1518)

*

În latura stângă:

*

1. Al Mariei, doamna lui Petru Rareş (moartă în 1529);

2. Al lui Ştefan Vodă (cel Tânăr, mort în 1527), fiul lui Bogdan Vodă Chiorul şi nepot (de frate) al lui Petru Rareş.

*

În despărţitura a doua a bisericii sau în pronaos:

*

1. Sub un baldachin, mormântul Eroului Moldovei şi apărătorul Creştinătăţii de furia Islamului, Ştefan cel Mare, morit în 2 iulie 1504.

2. Al Mariei, fiica lui Radul Vodă, doamna a patra a lui Ştefan cel Mare (moartă în 1517);

3. Al Mariei de Mangop, doamna a treia a lui Ştefan cel Mare (moartă în 1477),

4. Mormântul a doi fii ai lui Ştefan cel Mare, Bogdan şi Petru , repausaţi amândoi în 1479.

*

Pe lângă acestea, mai multe inscripţiuni şi odoare bisericeşti, mai ales de la întemeietorul ei, Ştefan, câte au putut scăpa neprădate şi nepierdute, prin atâtea vijelii, prin câte a trecut partea aceasta de ţară.

*

În septembrie 1851, egumenul de atunci al Putnei, Artemon Bortnic, într-o scrisoare îndreptată către Consistoriu, propuse ca mormintele acestea, ale unor oameni atât de distinşi şi de interes mare istoric şi arheologic, să se facă accesibile publicului, precum este aceasta în Kiev, la Neamţ şi în alte locuri. Egumenul numit zice, în aceea scrisoare, cum că mulţi din vizitatorii mănăstirii, boieri şi alte persoane, şi-au exprimat, adesea, această dorinţă. El, deci, ca să se încredinţeze ori de într-adevăr, sub pardoseala mănăstarii se află o criptă, la care intrarea, după o tradiţiune a mănăstirii, să fie în tinda bisericii, puse, în prezenţa a trei călugări, ca să se cerce acolo. Săpându-se până la o adâncime de mai bine de un stânjen, dădură lucrătorii de o boltitură, ce se trăgea spre uşa bisericii şi în care se aflau oase de morţi. Aflând acestea, egumenul îndată opri lucrul şi astupă săpătura la loc, pentru că, spre a scoate lucrul la capăt, nu avea împuternicire.

*

Consistoriul consimţi la propunerile egumenului. În anul 1856, constată concepistul locotenenţiei Anton Schoennach aflarea de morminte în biserica mănăstirii, după care Guvernul ţării, prin emisul datat „Cernăuţi, 16 Noemvre 1856, Nr. 19357”, încuviinţă deschiderea şi cercarea lor. Comisiunea, deci, în aceeaşi lună, îşi începu lucrarea.

*

Mai întâi, se destupă în Nartică:

*

I. Mormântul Mariei, fiica lui Ştefan cel Mare (moartă în 1518). În el s-a aflat un sicriu de tot putred, care, până acuma, nu se părea să fi fost atins de cineva. Până spre piept, în sicriu se afla numai ţărână neagră; de la piept, mai în sus, se aflară rămăşiţe de îmbrăcăminte foarte preţioasă, lucrată cu argint şi cu aur, şi rămăşiţe de legători de cap, puţine oase, 9 bumbi de argint şi două inele cu pietre scumpe.

*

II. Mormântul Mariei, soţia lui Petru Rareş (moartă în 1517). Cadavrul era cu totul prefăcut în ţărână neagră, în care s-au aflat numai trei dinţi. Şi aici erau puţine rămăşiţe de o îmbrăcăminte foarte preţioasă femeiască şi se găsiră 47 de bumbi auriţi şi 3 inele de aur, două cu pietre, iar unul cu mozaic albastru, închipuind pe maica Domnului.

 *

III. Mormântul lui Bogdan Vodă Chiorul (mort în 1517), fiiul lui Ştefan cel Mare. Se aflară numai 16 dinţi, toate celelalte părţi ale trupului, numai ţărână negră. Din îmbrăcăminte, numai puţin dintr-o mantie domnească din materie grea, ţesută cu aur, apoi rămăşiţe de o coroană de domn, din materie foarte groasă, ca catifeaua, cu 76 de bucăţi mici de ornamente de aur, 2 catarămi grele de aur şi 3 inele de aur, cu pietre scumpe, în unul, săpată stema ţării, adică bourulu.

*

IV. Mormântul lui Ştefan Vodă (mort în 1527), fiul lui Bogdan Vodă Chiorul şi nepot al lui Petru Rareş. Pe când, în mormintele de mai înainte, sicriele erau aşezate pe fundul mormântului, adică pe pământ, în mormântul acesta, cam 1/2 de urma deasupra pământului, erau 11 şine de fier, zidite cu câte un capăt în amândoi pereţii lungimii mormântului, şi pe acestea era aşezat sicriul. Atât sicriul, cât şi cadavrul erau de tot putrede, sicriiul se pare că, la înmormântare, a fost lăsat descoperit. Din îmbrăcăminte, s-a cunoscut o parte de mantie domnească şi de omofor, care, pe atunci, îl purtau şi domnitorii. Materia rămăşiţelor, peste tot foarte scumpă şi ornată cu aur şi cu argint. Afară de acestea, încă unele ornamente de aur, cu pietre scumpe, de la o coroană, şi mai multe rămăşiţe şi pietre scumpe, aşa, între altele, numai 157 de mărgăritare. Din oseminte, s-au aflat osul frunţii, al nasului, o falcă şi altele puţine, partea cealaltă a cadavrului şi a îmbrăcăminţii, toată prefăcută în ţărână neagră şi căzută, de pe şine, pe fundul mormântului.

*

V. Un mormânt, la picioarele mormântului lui Bogdan, însă fără epitaf, aşa încât nu s-a putut şti cine zace într-însul. În acest mormânt, s-a aflat un cadavru de mijloc, fără sicriu, aşezat pe 13 şine, puse curmeziş, în acelaşi mod ca în mormântul (aliniatul IV) lui Ştefan, fiiul lui Bogdan. Cadravrul, cu faţa acoperită, în cap cu o cuşmă cu primuri de blană, îmbrăcat în veşminte de materii ca şi ceilalţi morţi. Dintre toate, cadavrul acesta era mai bine conservat, nu s-au atins, deci, nicidecum, ci mormântul s-au astupat iarăşi.

*

În pronaos: Toate mormintele acestea erau zidite de cărămizi arse tare şi, deasupra, boltite, numai la unele dinspre cap, la altele dinspre picioare, era lăsată câte o bortă, astupată însă cu o lespede.

*

VI. În mijlocul despărţiturii acesteia, puţin spre răsărit, se află piatra amvonului sau analoghionului. Pentru că, în vechime, sub piatra aceasta, de regulă, se înmormânta ctitorul, s-a făcut, şi în Putna, cercare aici, după mormântul lui Ştefan, ca ctitor al mănăstirii. Dupa ce se scoase ţărâna, până la o adâncime de 18 policare, au dat lucrătorii de un mormânt, zidit din cărămizi, ca şi celelalte, dar fără boltitură, ci gura lui astupată peste tot cu trei lespezi, lucrate regulat, în patru muchii. Colţul nord-estic al lespezii ultime, dinspre picioare, s-a aflat frânt, se vede că cu puterea. Mormântul acesta s-a constatat, cu toată siguranţa, ce este al lui Ştefan Vodă cel Mare, fiindu-i şi epitaful în dreapta, dinspre peretele bisericii. Cadavrul, fără sicriu, era aşezat, şi aice, pe 13 şine, în acelaşi mod ca la mormormintele de sub aliniatele IV şi V, din Nartica. Sub cap, era un căpătâi zidit, de 12 policare. Pe acesta, zăcea capul mortului, din care însă era conservată încă numai partea superioară a tidvei, dar aşa, că partea, în a cărei continuare ar veni faţa, adică ochii, era intoarsă spre apus şi depărtată de grumaz ca 5 policare.

*

După zisa medicului, tidva, numai în urma putrejunei şi a descompunerii, niciodată n-ar fi putut lua poziţiunea aceasta nenaturală. Afara de aceasta, nu s-a aflat nicicât de puţină urmă de un acoperământ sau ornament de cap sau de gramaz, fără care nu se poate crede că s-ar fi înmormântat Ştefan cel Mare, mai ales pentru că, în mormântul lui Bogdan şi al lui Ştefan cel Tânăr s-au aflat de acestea. Toate împrejurările acestea arătară, fără toată îndoiala, cum că, acum demult, mormântul lui Stefanu a fost cercat de oarecine. Şi, într-adevăr, în privinţa aceasta a dat desluşire de ajuns o epistolă, cu data din „2 Marte 7265/1757”, care se păstrează la mănăstire. Epistola aceasta este subscrisă de mitropolitul Iacob şi îndreptată către egumenul de atunci al Putnei, Benedict.

*

În ea, în mod misterios, spune mitropolitul „cum că îi pare bine că domnul ispravnic din Suceava a dezgropat mortul, despre care era prepusul, şi că nu a aflat alta, afară de aceea, despre care ne-a făcut ştire cuviosul Dionisie. Îmi pare bine că a venit ispravnicul, căci aşa a scăpat mănăstirea iarăşi de presupusul în care se află. Pe scrisoarea lui Dionisie n-am răspuns, dar îi voi împărtăşi din gură cum că am înţeles toate câte mi le-a scris. Toate pietricelele, inelele, semnele de stare, boldurile şi alte lucruri ce s-au aflat, domnul să le sigileze la un loc şi să le deie argintarului Rafail, şi să ieie măsura de pe icoana făcătoare de minuni a maicii Domnului şi de pe a Domnului Christos, şi să ni le trimită toate prin un om de credinţă. Să mai caute, cu părinţii conventuali, că se află, acolo, o pungă cu mărgăritare, sigilată cu sigiliu al nostru. Aceasta să o deschidă şi să ieie de acolo 500 de mărgăritare de mărime asemenea.

*

Se mai află, acolo, după cum ştim, 200 sau 300 de mărgăritare de mărimea mazării, care s-au deprins de pe aer. Toate mărgăritarele acestea, dimpreună cu lucrurile ce s-au aflat la mort, să ni le trimită domnul, pentru că voim a face, pentru maica Domnului si pentru Christos, coroane noi, mai iscusite şi mai frumoase, şi să le înfrumuseţăm cu pietre şi cu mărgăritare, care coroane, după ce vor fi gata, se vor pune numai în zile mari de sărbători”[4].

*

Cum că mortul amintit în epistola aceasta misterioasă este Ştefan cel Mare, se arată din o însemnare, făcută pe partea din afară a acestei epistole, care sună: „Răvaşul acesta este de la Preasfinţia Sa mitropolitul Iacob, în care a scris că să se trimită lucrurile care s-au aflat în mormântul pronaosului, pentru ca din ele să facă două coroane la icoana făcătoare de minuni”. În naos, însă, nu se afla, afară de al lui Ştefan, alte morminte, decât al Mariei, fiica Radului Vodă, şi al Mariei de Mangop, soţiile lui Ştefan, şi a doi prunci ai lui. În mormintele acestea cu anevoie se vor fi aflat semne de stare (insignii domneşti); îmbrăcămintea lui Ştefan, aflată în mormânt, deşi putredă şi mucegăită, totuşi s-a cunoscut că era de materie foarte preţioasă şi dimensiunile ei arată că Ştefan era de statură mică, îndesată, întocmai aşa după cum îl descrie istoria şi tradiţiunea.

*

Rămăşiţele din mormânt nu s-au atins, ci s-au lăsat întocmai cum au fost şi mormântul s-a astupat iarăşi. Celelalte morminte din pronaos s-au deschis numai puţin şi, văzându-se cum că în lăuntrul lor sicriile şi cadavrele sunt cu totul putrezite, s-au astupat iarăşi.

*

Lucrurile memorabile, câte s-a arătat mai sus că s-au aflat în morminte, comisiunea le-a aşezat în vase de sticlă, sigilate cu sigiliul său şi cu arătarea mormântului din care au fost scoase. Mormintele din tinda bisericii, precum ale mitropoliţilor Teoctist, Iacob şi celelalte, câte se mai află acolo, n-a fost de către comisiune cercate. Spre răsărit de la mănăstire, pe râuleţul Viţeul, se află Chilia în piatră, numita aşa pentru că este scobită într-o stâncă mare, situată pe malul apei. În lăuntru se văd semne că, oarecând, a fostu împărţită în două despărţituri destul de spaţioase, pentru ca în ea să poată petrece un om. Cine a săpat-o nu se ştie. Tradiţiunea susţiene că, acolo, într-însa, ar fi trăit sihastrul Daniil, care l-a îmbărbătat pe Ştefan cel Mare la rezistenţa după nenorocita bătălie cu turcii, la Războieni. Se vede, însă, că tradiţiunea confundă Putna cu Voroneţul.

*

Spre apus, în sus, pe apa Putnei, într-o depărtare cam de o jumătate de oră, stau ruinele Sihăstriei. Aceasta, fiind, mai înainte, de lemn, pe la anul 1758 a fost zidită din piatră, de către egumenul Putnei, Sila. Lucruri date Sihăstriei de acest egumen se mai păstrează, şi acum, în Putna, precum şi piatra cu inscripţiunea despre fundarea Sihăstriei (Substratul Fondului religionar greco-ortodox al Bucovinei. / Proprietăţile mănăstireşti din Bucovina, pe timpul încorporării ei la Austria, istoric preluat din Candela de Biserica şi Şcoala, anul XIII, nr. 43, 22 octombrie / 3 noiembrie 1889, pp. 339-342).

*
Iasi Stefan cel Mare 4
*


[1] Mănăstirea păstrează, şi acum, un document de la Mitropolitul Iacob, din 1765, prin care se întăresc unele prerogative, care să le fi avut mănăstirea din vechime, anume chiar de la fundatorul ei, Ştefan Vodă cel Mare, aşa: ca să se numească cea dintâia şi capul tuturor mănăstirilor Moldovei, singura de sine stăpânitoare, nicăieri supusă, egumenii ei totdeauna cu protimisire a fi înălţaţi la treapta Arhieriei la sfintele episcopii ale acestei părţi etc. Dară autenticitatea acestui document se trage la îndoială. Cel puţin atâta e sigur, cum că documentul de azi nu e original, ci cel mult o copie de pe original.

[2] Cronicarul Ureche, în „Cronicele Româneşti”, ed. Cogălniceanu, Tom. I., Bucureşti, 1872, p. 157 zice: „Dacă s-a întors Ştefan Vodă de la acel război cu izbânda ce a făcut, de a bătut pe acei tătari, la Lipinţi, pe Nistru, în anul de la Christos 1469, spre lauda aceea a mulţămit lui Dumnezeu şi a sfinţit mănăstirea Putna, care era zidită de dânsul, septembrie, în trei, spre lauda preacuratei fecioare Maria, maicei Domnului nostru Isus Christos; la care sfinţenie multă adunare de călugări a fost, singur Teoctist Mitropolitul şi Tarasie Episcopul, împreună cu Iosif Arhimandritul şi Egumenul Putnei. Zice că au fost la liturghie Arhiepiscopi, preoţi şi diaconi, 64, la Jertfelnic”. Este de observat că şi la arătarea anului de la Christos al sfinţii mănăstirii Putna, şematismul diecezan face aceeaşi eroare, ca şi mai înainte.

[3] „Cronicele Româneşti”, ed. Cogălniceanu, Tom. II, Bucureşti 1872, O samă de cuvinte, de Ioan Neeulce, p. 186: „Vasile Vodă, aproape mazilit, a greşit lui Dumnezeu, că i s-a întunecat mintea spre lăcomie, de a stricat mănăstirea Putna, gândind că va găsi bani, şi n-a găsit. Şi s-a apucat să o facă din nou iarăşi, precum a fost, şi nu i-a ajutat Dumnezeu să o facă, că a zidit-o numai din temelie, din pământ, până la ferestre, şi i-a luat Dumnezeu domnia. Că s-a sculat Gheorghe Ştefan, logofătul, cu oaste asupra lui şi l-a scos din domnie. Iar plumbulu, cu care a fost acoperită mănăstirea Putna, l-au luat cazacii lui Timuş, ai ginerelui lui Vasile Vodă, de l-au dus la cetate, la Suceava, de au făcut gloanţe de puşcă, să apere cetatea Sucevei de Gheorghe Ştefan Vodă. Că ştiu că au apărat-o bine, că s-au osândit şi Timuş, pentru prada şi jafurile ce a făcut pe la sfintele mănăstiri, şi si-a pus şi el capul de glonţ, precum scrie letopiseţul. Şi, pe urmă, au gătit mănăstirea Putna Gheorghe Ştefan Vodă, după ce a luat domnia, de este zidită precum se vede acum”.

[4] N-am avut epistola în original, ci numai în traducere nemţească, după cum se află ea la Domnul Wickenhauser, Gechichte der Klöster Woronetz und Putna, Czernowitz, 1886 pp. 93, 94. Vezi, tot acolo, mai pe larg, istoria deschiderii mormintelor domneşti din Putna, pp. 80-96.


Comments are closed