Starea lucrurilor de prin ţinutul Rădăuţilor
Primăria din Rădăuţi
*
Rareori mi-a fost dat să întâlnesc, printre mărturiile vremurilor, analize obiective ale capacităților neamului nostru de a-și croi sau nu singur soarta. De regulă, cu excepția lui Cantemir și a lui Xenopol, mărturisitorii mută toată povara responsabilității pentru neîmplinirile destinului nostru pe umerii străinilor, care, stabilindu-se în ținuturile noastre, își pun în valoare profesiile, știința de carte, spiritul pragmatic, refuzând cu încăpățânare resemnarea mioritică. Și iată că, într-un text despre ținutul Rădăuților anului 1866, în care „starea lucrurilor… merge ponciș”, se recunoaște tranșant că, deși aveau „17 școli bine întocmite” de către prefectul Mihail Pitei (boier român, ca și succesorul său, Orest Renney de Herșeni, care va construi gimnaziul, dar cu predare în limba germană, pentru ca tinerii români din ținutul Rădăuților să aibă acces și la o mare cultură, dar și la un viitor luminos în imperiu), românii refuzau să-și trimită copiii la școli, iar dacă o făceau, ținteau doar spre preoție, taman ca și astăzi, și nu spre specializări care să-i facă necesari în administrație sau în economie. Iar „mersul ponciș” continuă și astăzi, când, majoritar, românii sunt doar mâna ieftină de lucru a Europei și nu decidenții, în ciuda faptului că nu le lipsesc nici inteligența, nici pragmatismul, ambele anihilate, însă, de tradiționala resemnare mioritică,
*
*
„Starea lucrurilor de prin ţinutul Rădăuţilor”, în octombrie 1866, conform unui corespondent bucovinean, „merge ponciș”, pentru că, în „străvechiul oraș al Rădăuţilor, focarul vestitei episcopii din Bucovina, care fu reînnoit de Alexandru cel Bun și înzestrat cu bunuri însemnate pentru episcopie (venitul anual se poate calcula până la 80.000 florini)”, deși „majoritatea absolută a locuitorilor orașului este română”, „se află puțini germani și, în timpul din urmă, foarte mulţi ovrei, fiind locul favorit pentru speculațiile lor. Satele ţinutului sunt mai toate proprietatea Fondului nostru religionar, dintre care multe sunt grupate pe lângă oraș. Locuitorii sunt oameni frumoşi și foarte tari; locurile sunt mănoase și poporul le lucră bine și cu sârguință, încât ți-ar părea că starea lui materială ar trebui să fie foarte bună. Dar aceasta nu e așa; pământurile sunt grase și locuitorii sârguitori, dar, pe lângă aceasta, nu e și economia, fără care exploatarea cea mai îngrijitoare a pământului nu aduce folos mare. Cauza este că poporul nu este încă defel dezvoltat prin școli și alte institute de cultură. Noi nu avem, în acest ţinut, nici măcar o școală capitală și cine voiește să-și cultive ceva copiii trebuie să-i trimită tocmai pe la Siret sau Cernăuți.
*
Până la sosirea fostului pretor, Mihail Pitei, nu era, în tot ţinutul, nici o școală națională și numai neobositei îngrijiri a acestui bărbat avem să mulțumim că, acuma, avem 17 școli bine întocmite. Dar ce folos că trebile stau pe la noi astfel, dacă poporul nu înțelege încă binecuvântările școlilor! Numai părinții cei mai avuţi își dau fiii la școală și, durere, și aceasta numai cu scopul de a face din ei preoți. Oamenii cei mai sărăcuți nu se pot decide, în genere, nici în ruptul capului, de a-și trimite copiii la școală. Aceasta este foarte trist și dureros, căci, cum sunt, acuma, timpurile, prin aceasta se pune, pe de o parte, bază la ruina stării bune a țăranilor celor mai avuţi, iar pe de alta, proletariatul de felul celui galițian amenință a prinde rădăcini și în părţile române ale țării, deoarece acestă nenorocire a și început, în partea rutenizată de peste Prut, a se lăți cu iuțeală înfiorătoare, mai vârtos în acești doi ani din urmă, din cauza cumplitei foamete, și înmulțindu-se încă și prin invazia a mii de galițieni fără casă și masă, care procedură, întreit periculoasă pentru Bucovina, se repetă de timp îndelungat. De am avea măcar cât de puțini intelectuali români în acest ţinut binecuvântat, ar fi lucrurile altminteri. Acuma însă avem numai clerul, care, în acest ţinut, mai cu seamă, și-a câştigat multe merite pentru ridicarea poporului, dar singur clerul, căruia și așa îi sunt cam legate mâinile, nu-e de ajuns. Nici în pretură, nici la judecătorie, nici la direcţiunea de economie a bunurilor întinse ale Fondului religionar, nici măcar în posturile grase de pădurari, în numeroasele păduri ale Fondului religionar, nu se află aplicaţi români, ci tot străini, germani și poloni; și aceasta, de atâta timp și cu atâta cerbicie, încât poporul nostru crede că fiii săi trebuie să fie escluși de la posturile diregătoriale prin o lege întocmitș de Dumnezeu, ca și paria la vechii indieni, un ce care, neconsiderând partea politică și ințelesuală, apasă prea tare simțul și puterea morală în popor. Diregătorii străini nici cunosc firea și, prin urmare, adevăratele trebuințe ale poporului, nici obiceiurile lui, ba nici limba lui, și nu știu ori de poate prospera astfel țara cu ei. Ca un ce curios trebuie să amintim că am văzut, prin comune române, afişe placate și ordine guverniale în limba germană, nu știu pentru cine, și iarăși știu că comunele sunt nevoite a comunica cu preturile numai în limba germană, deși, prin lege împărătească, avem dreptul a întrebuința limba noastră în toate afacerile, și măcar că diregătoiilor li s-a dat termen anume spre a învăța limba țării.
*
Țara, de multe și repetate ori, și-a ridicat glasul, prin reprezentanții ei, ca la ocuparea posturilor diregătoriale să se considere mai cu seamă fii de ai țării, însă totdeauna ni s-a răspuns că noi nu avem bărbaţi de ai noştri și, de aceea, nu se pot împlini, deocamdată, dorinţele noastre. Cei mulţi însă întreabă cum de fii de ai țării, ce și-au absolvit, cu suces bun, studiile prin Liov și Viena și, aplicând la posturile cele mai inferioare, nu au norocirea de a înainta mai repede, și asta este cauza că mulţi dintre ei, după mulţi ani de practică, se retrag, dezgustându-se, ca, căutându-și ocupație în alt loc, să nu fie siliţi a pieri de foame” (Albina, Anul I, 1866, Nr. 70, p. 4 ).