Sofia, un sigiliu al dumnezeirii | Dragusanul.ro

Sofia, un sigiliu al dumnezeirii

Puţine sunt „sigiliile dumnezeirii”, cum inspirat desluşea şi formula Arune Pumnul, în 1845, puse pe identitatea reală a Neamului Românesc. Printre ele, Sofia, Doamna Doamnelor, prin care şi-a găsit întrupare, suflet şi gândire cântecul strămoşesc, adică starea de inefabil şi de cosmicitate pe care, cum vestea Pithagoras, doar stelele Cerurilor o mai ţin zăvorâtă, înainte de a o încredinţa oamenilor prin cei aleşi să audă şi să vestească. E atâta dezlănţuire de sacru în fiecare cântec, prin care Neamul Românesc se arată, aşa cum este, veacurilor şi lumii, încât numai Sofia – numele deplin al miracolului care suntem, fără să o conştientizăm ca atare – o mai poate slobozi din bucurie în bucurie, din sfinţenie în sfinţenie, din departe în eternitatea fiecărei simţiri întru simţire. Sofia, licărul de iluminare desăvârşită, scăpărat în Vicovu de Jos, într-un alt 23 septembrie fără de bătrâneţe şi fără de moarte.

*

Întâmplarea face să fi vorbit ieri la telefon, despre „culisele sufletului”, dar fără să conştientizez că mă aflam în pragul unei mari sărbători a spiritualităţii româneşti şi să mă închin, după cuviinţă, în faţa uriaşei dimensiuni a trăirii adevărate, pe care o reprezintă Sofia Vicoveanca. Am un oarecare drept la iertare în faptul că rareori ştiu în ce zi a săptămânii mă aflu şi ce file se desprind, atunci, din calendare, dar tot nu-mi pot trece cu vederea că am ratat prilejul unor urări directe, aşa că o fac abia astăzi, cu acelaşi sincer entuziasm ca întotdeauna:

*

La mulţi ani, Doamnă Doamnă Sofia Vicoveanca,

şi Dumnezeu să vă ţie numai întru bucurie!


Comments are closed