„Socotitorii de silabe” sau Iorga vs moderniştii

*

O bătălie cumplită şi, cel mai adesea, nemeritată avea să ducă copleşitorul Nicolae Iorga, începând din 1936, când înfiinţează „Cuget Clar” (Noul „Sămănător”), revistă de direcţie literară, artistică şi culturală (Anul 1, 1936-7), şi până la moarte „contra sălbăticirii sufletului românesc”, sperând să contribuie la a „târî la prăbuşirea meritată pe aceea (literatura modernă – n.n.) care e atât de proastă supt raportul estetic, pe cât de otrăvită supt cel moral”. Pentru Nicolae Iorga, răul suprem avea, ca întruchipare, „curentul de flecăreală cu vorbe mari, de exhibiţii de monstruozităţi, de apeluri la apetiturile bestiale, care, supt o critică de lovinesciană neînţelegere şi interesată toleranţă, ne-a dat era care merită să fie pecetluită în frunte cu fierul roşu: Arghezi” (p. 2).

*

Nicolae Iorga nu a înţeles, din păcate, cum avea să arate viitorul pe tărâm literar, în ciuda nesiguranţei şi balastului începuturilor, sarcasmele lui fiind contrazise prin opere durabile şi în timpul vieţii sale, dar şi în posteritate. Un poem slab nu defineşte, niciodată, o operă, mai ales atunci când poemul acela, neinspirat exprimat, e un semn al şovăielii în timpul căutării de nouă cale. Ce-i drept, şi moderniştii excelau prin agresivităţi necuvenite la adresa „clasicilor”, agresivităţi care-l provocau pe Iorga până la frazări suburbane, dar, deşi replicile lui Iorga sunt, în suficiente cazurilor, gratuităţi otrăvite, ele merită, totuşi, receptate, cu amuzament sau cu o aceeaşi încrâncenare, şi de generaţiile de astăzi, mai ales că ele vizează un timp în care aveam „două literaturi cu totul deosebite, de s-ar zice că nu sunt din acelaşi loc, din aceeaşi vreme, de la acelaşi popor” (p. 113).

*

Rubricile gazetei „Cuget clar”, prin care Iorga se năpustea pătimaş şi decimator asupra generaţiei tinere de scriitori, se numeau „Lupta mea contra prostiei!”, „Monstruozităţi contemporane” şi „Cronică”, ultima dintre ele cuprinzând texte scurte, adevărate plesne cu ţinte de plumb, care sfârteca adânc, până în sufletul celor pe care Iorga îi lua în vizor. Din această ultimă rubrică (precizând doar pagina), voi extrage nişte „picanterii” literare, care vizează scriitori cu opere durabile, nu şi epigonii modernismului, care, şi atunci, şi acum, se bulucea/bulucesc asupra paginilor literare ale gazetelor, deşi locul lor, vorba lui Nicolae Iorga era/este la „spitalul literar” (p. 13). De nebuni, fireşte. Moderniştii erau, în opinia lui Iorga, „nişte spurcă-poezie” (p. 80).

*

* 

Partizanii lui Iorga

*

Răfuiala lui Iorga cu Arghezi începe cu o satisfacţie, şi anume un citat din „Istoria literaturii române pentru candidaţii la bacalaureat şi elevii şcolilor secundare”, în care un oarecare Gabriel Drăgan scrisese, în nevrednicia lui de efemeridă gomoasă: „Tudor Arghezi (n. 1880). Fost călugăr la mănăstirea Cernica. Numele său de naştere e Ion N. Theodorescu. Autor al volumelor de poezii „Cuvinte potrivite”, „Flori de mucigai” şi „Cărticică de seară”. Tudor Arghezi nu a adus decât un verbalism sec de orice substanţă emotivă şi muzicală şi o eflorescenţă de termeni şi atitudini de-a dreptul vulgare”.

„Adevărul răzbate”, triumfa Nicolae Iorga, în loc să-i dea un bombeu în dos ipochimenului universitar care producea şi semna astfel de inepţii.

*

Adevărul este că multe dintre personalităţile vremii, unele dintre ele chiar şi ale întregii durate spirituale româneşti, s-au grăbit să-i cânte în strună lui Nicolae Iorga, iar „uriaşul stejar”, cum se autodefinise în ultimul poem, scris în dimineaţa zilei în care a fost ucis, triumfa de satisfacţie. Astfel, o oarecare Constanţa Stere susţinea, într-o scrisoare deschisă, adresată lui Iorga, că „Cimitirul Buna Vestire”, de Arghezi, „cuprinde insulte scabroase la adresa oamenilor de seamă şi pornografie de bordel” (p. 12).

*

Tot pe gustul lui Nicolae Iorga scria şi N. Georgescu (iertată fie-mi cultura precară, dar n-am auzit de el!), într-un „savantlâc” din „Neamul Românesc”, preluat şi de „Cuget clar”: „10 iulie 1936 trebuia să rămână o dată memorabilă; o zi de răscruce literară. Se împlineau, ieri, patruzeci de ani de când d. Tudor Arghezi a inaugurat poezia scârnavă şi a plasat-o în scrisul românesc”. Criticul „erudit” identifica, în „extracţia abjectă a poemelor argheziene”, o „producţie infamă, socotită genială”, „dezmăţul arghezian”, „execrabilul spectaculos şi protocolar”, Arghezi fiind „Cesarul spurcat de pe colina Văcăreştilor” (pp. 45-47).

*

Un C. Tonegaru-Fiul remarca, cu o infinită supuşenie iorghistă, că „obscenităţile ce caracterizează acest curent literar nou, modern, au făcut, pesemne, ca profesori de categoria Al. Rosetti, Jean Byk, Nedioglu etc. să puie în cumpănă meritele autorilor clasici faţă de Arghezi, Minulescu (pe Minulescu, totuşi, îl plăcea Iorga pentru muzicalitate – n.n.), Lovinescu şi alţii. Mai ales Arghezi, care are o predilecţie pentru a descrie josniciile din bordeluri, nu poate fi contat decât ca atentator la bunele moravuri” (p. 61).

*

Din Dorohoi, preotul econom Dumitru Furtună, care se cunoştea cu Iorga, ia în discuţie, într-un elogiu adus „Noului Sămănător” („Cuget clar”), „trivialităţile de azi, care sunt „neputincioase, somnoroase, putrede slute (după cum ni-o atestă T. Arghezi, în poezia „Logodna”)”, precum şi „fondul infernal al operei argheziene, în care se cântă „tot ce e abject, murdar, penibil şi tâmp în lucruri şi în locuri şi în suflete” (după cum precizează Al. Al. Philippide în „Adevărul literar”, cu data de 1 martie 1931)”. Apoi mai dă, cuvioşenia sa, o pildă din Marcu (IV, v. 3), convins fiind că a fost de partea binelui şi a progresului (p. 63).

*

Un oltean, C. D. Fortunescu, considera opera argheziană ca fiind „o farsă pentru cetitorul prost”, prin „tot ce are trivial şi antipoetic în ea” (p. 74), în vreme ce un Emanoil Hagi Mosco se aventura în a susţine că „Icoane de Lemn”, de Tudor Arghezi, ar însemna o „lucrare murdară”, „hârdău cu lături, plin cu înjurături din cele mai triviale” (p. 124).

Principalul partizan al lui Iorga era, totuşi, ca autoritate, A. C. Cuza, care clama: „Pentru noi nu poate fi vorba de odihnă, în faţa puhoiului de barbari, care s-au revărsat peste noi” (p. 111).

*

Dintre toţi partizanii lui Iorga, doar Nechifor Crainic avea să se exprime nepătimaş, ba chiar cu un echilibru plin de realism:

„Temperamentul combativ al dlui Iorga îi înconvoaie din nou atenţia spre literatură… în ipostaza-i veche de judecător literar. Ceea ce îl revoltă este secăturismul moral al unor scriitori de azi… Educaţia prin pornografie e cum ai zice patriotism prin trădare de ţară.

*

De aceea, verbul dlui N. Iorga se înfige violent în osânza flască a dlui Eugen Lovinescu şi în aureola scatologică a dlui Tudor Arghezi.

E o expresie a principiului moral în favoarea literaturii profanate. Latură în care dl N. Iorga a fost totdeauna consecvent cu sine însuşi. Talentul nu scuză decrepitudinea morală, mai ales când această decrepitudine este exaltată de o aşa-zisă critică, pentru care literatura şi arta nu au o finalitate socială… Dl Iorga a judecat arta totdeauna just, adică în finalitatea ei socială. Şi, sub acest raport, arta e bună, când comunică nobleţe de spirit şi de sentimente, şi rea, când comunică putrefacţie. Pe acest principiu am fost şi vom fi de acord” (p. 188).

*

* 

Diletantismul moderniştilor

*

Nicolae Iorga avea, în bună parte, dreptate, mai ales atunci când se pronunţa asupra unor producţii literare slabe, în ciuda prestigiului ulterior al numelor care le însoţeau. Nu cred că, din prea mult respect faţă de o personalitate recunoscută a culturii noastre, suntem obligaţi să „înghiţim” totul, fără discernământ, fără să probăm o precaritate a propriului gust estetic. În fond, chiar şi Arghezi a comis texte care nu-i făceau cinste şi care merită ignorate, dacă ţinem cât de cât la monumentala lui operă. De pildă, „Ora târzie”, pe care Nicolae Iorga o considera „literatură… nebună” (p. 27):

*

„Stai călăreţ,

Întoarce-ţi calul semeţ,

Fă un ocol şi lasă,

Vecia e mare deasă.

*

Ai pierdut-o. Ce-ai făcut?

Tu n-ai ospătat, calul n-a păscut,

Ai căutat steaua polară,

Te-a aşteptat aci pân-aseară.

*

Bine. Daţi fuga. Iute,

Mai aveţi câteva minute,

Aţi intrat

În lumea numărului pătrat.

*

Vă e foame, vă e sete,

N-aveţi potcoave, nici ghete,

Dar pâinea s-a mâncat, apa s-a băut,

Aţi întârziat un minut.

*

De când aţi plecat

Nu s-a mai secerat,

Cuptoarele s-au stins. Vetrele

Au îngheţat ca pietrele.

*

Apele, oamenii, vitele,

Pâinile, străchinile, cuţitele,

Cu toate lucrurile de aramă şi fier

S-au înălţat într-o noapte la cer”.

*

Ştiu că sunt mulţi cei care, fascinaţi de „reţeta” argheziană, încă, mai sunt partizanii unei astfel de versificări. Şi nu-mi propun să-i contrazic, deşi, în faţa acestui text, devin, la rându-mi, iorghist, mai ales că datorită unor astfel de modernişti a fost considerat „facil” profundul şi înnăscutul poet bucovinean T. Robeanu.

*

Încă o mostră, „O poesie…”, de Virgil Carianopol, despre care „Adevărul” scria că are „versuri care aduc mărturia unei puternice sensibilităţi, mai ales atunci când e vorba de lucrătorul pământului” (p. 111), vă va face să fiţi mai îngăduitori cu Iorga, care nu era poet, dar scria şi poezie incomparabil mai bine:

*

„Dar câteodată, tot mi-amintesc

De izlazul nostru obştesc

De un om cu chip de barbar

Îmbrăcat în iţar şi pieptar.

Dă-i, Doamne, ţăranului acela tihnă,

Dă-i un dram de odihnă

Culcă-i, Doamne, trupul pe stele,

Pune-i soarele, luna inele…

Ai grijă de inima lui bună,

De fruntea lui încrustată ca o cunună…”.

* 

Sub canonada „iorghiştilor” literari, mentorul noii generaţii de literaţi, Eugen Lovinescu, bătea în retragere, explicându-şi opţiunea pentru literatura „decadentă”, în presa literară a vremii, într-un mod cel puţin surprinzător: „Intenţia mea a fost să pun într-o lumină cât mai vie şi mai idealistă pe Eminescu. În acest scop, am procedat prin metoda clasică a contrastului de alb şi negru, cum au procedat atâţia scriitori şi pictori (sic! – punctează Iorga, prefăcându-se că n-ar şti despre operele grafice ale pictorilor – n.n.) şi după cum am mai procedat şi eu, altădată, în multe din portretele mele”.

* 

 Presa iorghistă

*

O bună parte a presei româneşti, în special cea neliterară, trecuse de partea lui Nicolae Iorga în „cruciada contra literaturii decoltate”, alegând între cele „două tabere: de o parte „clasicii”, urmărind curăţirea scrisului românesc nu numai de izbucnirile unui naturalism împins până la limite cari biciuiesc curiozitatea adolescenţilor ori înviorează simţuri de mult adormite – dar şi de orice îndrăzneli riscante; de cealaltă „naturaliştii” sau „realiştii”, cari nu se împiedică de nimicuri sexuale şi-şi îngăduie toate libertăţile”  („Epoca”, apud p. 109).

*

Iar „Curentul” (apud p. 109), deşi se întreabă, cu referire la dispută, „Unde să fie adevărul? Şi dreptatea cine o are?… Care operă de artă e pornografică şi care nu”, opinând că „pornograficul dintr-o operă începe de unde se isprăveşte arta”, dă gir necondiţionat autorităţii partizanilor lui Iorga, o autoritate care nu venea din creaţie, ci din statura uriaşă a cărturarului („aplaudăm din tot sufletul opera de însănătoşire, începută sau, mai degrabă, reluată cu atâta însufleţire de marii noştri cărturari”).

*

Statutul de mare cărturar nu însemna o îndreptăţire a intervenţiei în treburile literaturii, acolo unde autoritatea aparţine înnăscuţilor, nu cărturarilor.

*

 Partizanii lui Arghezi

*

Arghezi avea, însă, partizanii lui. George Mihail Zamfirescu, de pildă, pe care Iorga îl stigmatiza „rătăcit”, retrăgându-se de la „Sburătorul” lui Lovinescu, preciza: „În polemica survenită în jurul ultimelor evenimente, rămân alături de Tudor Arghezi, E. Lovinescu şi Al. Rosetti, cu alte cuvinte alături de talent, de muncă şi de obiectivitate” (p. 12). Al. Rosetti avea să fie stigmatizat de Iorga drept „profesorul de glotologie” (p. 52).

*

„Un misterios Horia Roman – dublu Roman – intră şi el în corul broaştelor argheziene”, iar profesorul Pompiliu Constantinescu devine „un bolnav care vorbeşte prin somn” (p. 30), imediat după apariţia unei cronici elogioase a romanului „Cimitirul Buna Vestire”.

*

Horia Stanca, tânăr poet ardelean, „tot de la spitalul literaturii…” – comentează Iorga, susţinea, despre Iorga” că „este în literatură cea mai fragilă personalitate”, care nu vrea să înţeleagă că, „în evoluţia noastră literară, „sămănătorismul” este un curent al trecutului, căzut astăzi în desuetitudine” (p. 32).

*

Din nedreptul atac la Arghezi al lui N. Georgescu, citat mai sus, putem afla că „printre domnii care poartă amforele cu mirodenii… am găsit pe Mircea Eliade, Dem. Teodorescu şi Perpessicius” (p. 46).

*

„Şi un alt nebun: Mircea Mateescu”, avea să fie dureros biciuit de Iorga, pentru că simţea, în poemele lui Tudor Arghezi, „dinamica eroică a sufletului… care scrutează, mai mult semeţ decât precativ, înaltul cerului” (p. 48).

*

Cam aceasta a fost, în linii mari, atmosfera belicoasă a lumii literare româneşti din perioada interbelică, vreme în care chiar şi Nicolae Iorga invoca versurile, printr-o… versificaţie (p. 199):

*

„Plecaţi oriunde şi oricum

Ca un biet fulg în zborul lui,

Chiar dacă nu-i dat nimănui

Să vă întâmpine în drum.

*

Socotitorii de silabe

Găsi-vor că sunteţi prea slabe

Şi că atâtea vă lipsesc

Din vremile ce molipsesc.

*

Dar poate-un om, în lumea mare,

Cătând un sprijin gândului,

Vă va opri-n năcazul lui

Şi va găsi o alinare”.

*