„Singurătatea evreiască” | Dragusanul.ro

„Singurătatea evreiască”

Celan

Cred că ştiu ceea ce poate însemna Singurătatea evreiască

(Paul Celan)

*

În ciuda recomandărilor ultimative ale „Raportului final al Comisiei Internaţionale pentru Holocaust în România”, românii nu se înghesuie la recuperări de memorie şi la asumări de ipotetice vinovăţii ale părinţilor sau bunicilor lor; iar dacă li s-a impus, încă din 2004, prin „Final Report of the International Commission of the Holocaust in Romania”, o legislaţie care să condamne „negarea Holocaustului în România”, românii, acceptând „ce zice legea” (Spleny), preferă să tacă, mai curând cu semnificaţia unei mute şi, deci, necondamnabile negări, tragediile pe care nu le cunosc, pentru că nu vor să le cunoască. Au românii o anume suficienţă, o trândăvie a spiritului care devorează clipa, clipa lustruită cu „îngâmfări şi înălţări peste ceea ce suntem”, cum înţelegea şi avertiza, încă din 1871, la Putna, A.D. Xenopol. O suficienţă duplicitară, cinică şi perversă, care îi ajută să se fălească, adeseori excesiv, cu „marele poet bucovinean Paul Celan”, ignorând că Celan, ca şi verişoara lui, poetesa Selma Meerbaum-Eisinger, care a sfârşit în lagărul de la Mihailovka, în 16 decembrie 1942, a fost unul dintre evreii deportaţi în Transnistria, un nefericit care şi-a pierdut părinţii prin lagărele morţii.

Selma Merbaum-Eisinger

Selma Merbaum-Eisinger

*

Celan doare profund, ne împle de o incredibilă fudulie cosmică, trezind în firile noastre  orgolioase sentimentul taoist al înţelepciunii prin relaţionare cu „cel înţelept”; prin relaţionare cu Celan, care, de altfel, a şi scris despre această profundă legătură dintre cel ce înţelege „bucuria pentru fiecare cuvânt nou descoperit, care se grăbeşte să întărească pe cel ce se îndreaptă către el”, trăim, de fapt, o altă bucurie, una mult mai pământească, mai superficială, bucuria estetică, aflată mereu dincolo de graniţa cunoaşterii şi învingerii de sine; şi asta pentru că bucuria estetică înseamnă lustruire, înseamnă „îngâmfare şi înălţare peste ceea ce suntem”. Şi nu există nici un punct comun, nici măcar tangenţial, între „Bucuria” lui Paul Celan şi bucuria apartenenţei noastre provinciale, uneori lustruită estetic de exegeţi de duminică şi de alte ocazii speciale, care ne vor recita artificios „Tangoul Morţii”, de Paul Celan, de parcă ar păstori cuvinte, de parcă ar moşteni definitiv acea curgere monotonă de sunete, prelinsă discret peste împăcarea cu şi în „Marele Tot”, împăcarea ne-dualistă, ba chiar contemplativă, atât de specifică romantismului religios german, pe care Paul Celan îl reformulează excesiv de vibrant şi de modern:

*

„Laptele negru din zori îl bem când e seară
îl bem la amiază îl bem şi la noapte
îl bem şi îl bem
săpăm o groapă-n văzduh şi nu va fi strâmtă
Un om stă în casă se joacă cu şerpii şi scrie
el scrie-n amurg în Germania

*

Aurul părului tău Margareta
scrie şi iese în prag scapără stelele-n cer el îşi fluieră câinii
evreii şi-i fluieră el poruncă le dă ca să sape o
groapă-n ţarină poruncă ne dă să cântăm pentru dans

*

Lapte negru din zori te bem când e noapte
la amiază te bem te sorbim dimineaţa şi seara
te bem şi te bem
Un om stă în casă se joacă cu şerpii şi scrie
el scrie-n amurg în Germania

*

Aurul părului tău Margareta
Cenuşa părului tău Sulamith o groapă săpăm în văzduh şi nu va fi strâmtă

*

El strigă săpaţi mai adânc iar ceilalţi cântaţi
arma o-nşfacă, o flutură, albaştri i-s ochii
săpaţi mai adânc iar ceilalţi cântaţi pentru dans mai departe

*

Lapte negru din zori te bem când e noapte
te bem la amiază şi seara te bem
te bem şi te bem
un om stă în casă, aurul părului tău Margareta
cenuşa părului tău Sulamith el se joacă cu şerpii
El strigă cântaţi mai blajin despre moarte căci moartea-i un meşter german
el strigă plimbaţi un arcuş mai ceţos pe viori veţi creşte ca fumul atunci
veţi zace-ntr-o groapă în nori şi nu va fi strâmtă

*

Lapte negru din zori te bem când e noapte
te bem la amiază e moartea un meşter german
te bem dimineaţa şi seara te bem şi te bem
e moartea un meşter german albaştri i-s ochii
cu plumbul te împroaşcă din plin şi adânc te loveşte
un om stă în casă aurul părului tău Margareta
câinii spre noi şi-i asmute ne dăruie-o groapă-n văzduh
se joacă cu şerpii visând e moartea un meşter german

*

aurul părului tău Margareta
cenuşa părului tău Sulamith”.

*

Celan doare, Celan e mai presus de ţipăt şi doare. Ţipătul nu exprimă durere, ci o firească însingurare, o însingurare veştejind şi prin subconştientul românilor, dar numai drept curgere monotonă de sunete. „Glodu-mi ştie sufletul / Că-i croit ca ţipătul”, şi-au rostit, cândva, propria lor singurătate străbunii românilor, conştienţi că există şi o singurătate românească, lăstărind firav, dar alături de singurătatea evreiască şi din aceeaşi rădăcină, rădăcina miturilor despre Uriaşi, despre Jidovii lui Ostrea Novac-Jidovul, cel care a tras brazdă uriaşă pe aceste meleaguri. Ulterior, această frăţietate a însingurărilor, consemnată şi de călătorul evreu Beniamin de Tudela, în anul 1165, şi de I.G. Sbiera, în 1899, s-a răzleţit, dar fără vreo influenţă negativă, aşa cum s-ar putea crede, din partea primului Congres European Antisemitic, organizat la Dresda, în 1882, sau al celui următor, care s-a desfăşurat la Bucureşti, în toamna anului 1886. Ura este, de cele mai multe ori, o consecinţă a excesului de înstrăinare, a vanităţii singurătăţii, o vanitate care stârneşte egoismul cel mai sălbatic, egoismul surd la strigătul unei fetiţe de numai trei anişori, îngropată de vie, lângă mama ei rănită, egoismul mut în faţa ticăloşiei, care brăzdează sângeros prin pustietăţile vremelniciei. Ura nu se deprinde, nu se învaţă, ea există în organismul fiecăruia şi izbucneşte, la ceasuri anume, prin surzenie, prin muţenie, deci prin cele două dimensiuni ale complicităţii prin laşitate, şi prin crimă.

*

Şi totuşi, firea profundă a românului, individualizată şi confirmată de-a lungul istoriei, exclude ura, ca să facă loc generozităţii, compasiunii şi relaţionării prin prietenie, antisemitismul fiind, şi la noi, ca şi în întreaga Europă istorică, un produs nociv al creştinismului instituţional, cu dementă însuşire politică, şi nicidecum al popoarelor bătrânului continent, o expresie a acestui tip de relaţionare fiind şi cartea care urmează, şi care acoperă, datorită marelui păstor de suflete şi cărturar umanist Dimitrie Dan, veacuri de memorie comună.

*

Ura este produsul exclusiv al necunoaşterii, al izolării în bigotism, inclusiv în bigotismul naţionalist, iar urii nu i se poate contrapune decât cunoaşterea, adică raţiunea care ne obligă la conceperea acestei cărţi, începută la Viena, în 1846, continuată la Straja, în 1899, şi încheiată la Ierusalim, în 2016, pentru a fi depusă pe sfântul altar al memoriei bucovinene.


Comments are closed