Simbolistica preistorică din crucea străbunilor
*
Crucea stră-străbunicului meu, Nicolae Gîză, are forma ciudată a reprezentărilor “omului vechi” (arheologii îl numesc idol, zeu – îi priveşte) din perioada preistorică, din vremea când “doi bătrâni” (în senusul de străbuni), se pronunţa “Ba Ba”, iar “cinci bătrâni”, de pildă, “Ba Ba Ba Ba Ba”. Iată nişte astfel de reprezentări ale “omului vechi” (după Klages, Murray sau Blaga al meu, nu al peneliştilor), descoperite, cu sutele, de-a lungul şi de-a latul întregii Europe:
*
Cultura Vinca
Cultura Vinca, Kosovo
Cultura Cucuteni
Crucea stră-străbunicului meu
*
Simpla formă a crucii, pe care nu am mai întâlnit-o nicăieri, nu m-ar fi dus cu gândul la simbolistica străveche, dacă n-aş fi văzut, sub herb, aşa-numitul “simbol sumerian” al “poziţiei zeilor”, care nu reprezintă decât o altă ipostază a înfăţişării “omul vechi”:
*
“Omul vechi”, pe crucea stră-străbunicului
“Omul vechi”, în reprezentare pre-neolitică
Cultura Vinca
Cultura Cucuteni
Cultura Vinca, Serbia
Stâncă celtică
*
Herbul, care probabil că reprezenta blazonul răzeşilor bucovineni din care mă trag (ţinutul Coţmanilor adoptase de mult moda polonă), cu o sabie şi o aparentă cupă, simbolizează, de fapt, cerul echinocţial, cu cei doi dragoni (şerpii îngheţului în pământ – şerpi transformaţi, în creştinism, în “lanţurile” Sfinţilor Dimitrie şi, respectiv, Gheorghe). Simbolul acesta, schematizat pe crucea stră-străbunicului, era specific populaţiilor civilizaţiei polare, fiind păstrat, până târziu, de vikingi:
*
Herbul cu cerul echinocţial, de pe cruce
Simbolul echinocţial al vikingilor
*
Nu ştiu cum şi de ce s-au păstrat aceste simboluri preistorice (în preistorie nu existau nici idoli, nici zei, ci doar Sinele Universal şi Sinele Particular, care locuiau, împreună, în grota inimii, precum lumina şi umbra; omul încerca să-şi cunoască sinele particular, ca să cunoască Sinele Universal şi să-şi asigure nemurirea). Sunt sigur că nici unul dintre strămoşii mei din ţinutul Coţmanilor nu mai ştia ce iniţieri ascundeau acele totemuri, pe care probabil că le foloseau ca blazoane. Şi cum cuvântul “gâză” se trage, etimologic, din cuvântul polonez “gryźć”, va trebui să răzbat spre vlahii din sudul Poloniei, cu sprijinul lui Dlugosz, cel care îşi începe “Analele” cu mărturisirea că primii trei regi polonezi au fost vlahi, că toţi s-au numit Corvin, dar fără să fie înrudiţi între ei. Probabil că, printre luptătorii acelor Corvin (aşa s-au numit, în părţile polone, căpeteniile valahe, statutul de Corvin fiind, iniţial, statut de Rege) s-au aflat şi strămoşi de-ai mei, care proveneau din două ramuri, cu două herburi diferite, pe care răzeşii călăreţi de Coţmani de mai târziu le-au purtat, fără să ştie ce înseamnă, ca identitate a neamului lor. Altminteri nu se explică faptul că primul Gâză născut în Mereni, Nicolae, a pus să-i fie cioplită crucea în piatră, împodobită anume cu acele totemuri străvechi şi având forma reprezentării stilizate a omului primordial.