Silvicultura şi industria silvică, de E. Guzman (II)

II). Referinţele pădurilor. Apreciate ca atare,  şi cu privire la reformele mari agrare, ale perio­dului 1848-1898.

Considerată după modurile utilizării silvice, Bucovina se poate împărţi, în partea ei principală, după sol şi climă, în următoarele 3 zone[1]:

1). Zona şesului şi colinelor, re­spectiv podgoriilor. După formaţiunea ei geologică, constă zona aceasta din argilă de munte, care este foarte supusă surpăturilor, apoi din aluviu şi diluviu. Solul e în cea mai mare parte argilos, în aluviu şi prundos.

Zona aceasta cuprinde teritoriul cursurilor de jos ale Nistrului, Prutului şi Siretului, apoi ale Sucevei şi Moldovei şi se află la o înălţime de 100-150 m deasupra nivelului mării.

Clima acestui teritoriu are caracter continental şi se distinge prin subita schimbare a temperaturii; vara prin ar­şiţe mari, iarna însă prin mare frig.

Pe când în locurile scutite şi pe coastele meridionale creşte via şi nucul, are a se lupta, în locuri expuse, chiar ste­jarul pentru existenţa sa. În zona aceasta, pădurile cuprind abia 15 % din suprafaţă.

2). Zona muntoasă de jos. Zona aceasta cuprinde cam acele întinderi care încep la cursul mijlociu al râurilor amin­tite, mărginindu-se, spre nord şi răsărit, cu teritoriul primei zone, descris mai sus, spre apus, însă, cu teritoriul izvoarelor râurilor amintite şi urcându-se la o înălţime de aproximativ 450-1.000 m deasupra mării.

În acest teritoriu piatra fundamentală e formată din itacolumit carpatin.

Solul constă, în cea mai mare parte, din lut năsipos, acoperit abundent cu un strat humos.

Terenul agricol dă aice deja mai tare înapoi, spre a-i face loc pădurii.

Clima e mai puţin extremă, aerul mai umed, temperatura medie însă mai joasă, decât în prima zonă.

3). Zona muntoasă de sus cu­prinde perimetrul izvoarelor Ceremuşului, apoi ale Sucevei şi Moldovei, precum şi ale Bistriţei, şi e situată aproximativ între 800-1.500 m şi mai bine deasupra mării.

Clima e cea aspră alpină, aerul con­ţine o considerabilă cantitate de umezeală.

Piatra fundamentală e formată din itacolumit carpatin, din var şi ardezie.

Solul este lut năsipos. Acest teritoriu, întrucât nu-i întrerupt de poiene, e aco­perit cu masive păduroase bine încheiate şi nu credem că pămeântul de aice, folosit pentru agricultură cu păscătoarele de munte la un loc, să întreacă 25 % ale suprafeţei.

Zonele aceste se alătură, în ţară, una de alta, de la nord-est, spre sud-vest, prin urmare cresc şi elevaţiunile teritoriului, de la şesul podolic, spre regiunea Carpaţilor, aşa-zicând treptat, ridicându-se în acelaşi mod şi văile râurilor principale, amintite mai sus.

Aşa vedem că valea cea mai nordică, ceea a Nistrului, are, în Bucovina, o alti­tudine de 90-120 m, cea a Bistriţei, ca cea mai meridională, o înălţime de 750-950 m deasupra mării. Între acestea se înşiră, ridicându-se succesiv, valea Prutului, Siretului, Sucevei şi a Moldovei.

Cea mai înaltă ridicare deasupra mării e Giumalăul, cu o înălţime de 1858 m. Dintre celelalte piscuri de munte, mai însemnate numim aice încă Rarăul (1653 m), cu configuraţiunile sale bizare, de formaţiune calcară, care se văd deja din depărtare mare.

Ca curente atmosferice se pot privi, în Bucovina, în general cele apu­sene, care se dezlănţuiesc din încheie­turile văilor, pe lângă viforele orcanice, care, de obicei, nu cunosc atare legi. În­registrăm viforul ciclonic, venit de la răsărit, cărui i-au căzut, în anul 1885, jertfă mai multe mii de hectare de pădure, în districtele politice Rădăuţi, Storojineţ şi Vijniţa.

Ca o urmare a intensivelor ploi, pro­vin adesea inundaţiuni, de regulă în luna lui iunie, care nu rareori fac dezastre con­siderabile instalaţiunilor de transport şi altor comunicaţiuni din pădure, şi celor din afară de ea, precum şi stabilimentelor in­dustriale, cauzând uzurpări de pământ etc., aşa de exemplu în anii 1876, 1886, 1888, 1893 şi 1897.

Torenţi de acel caracter eminamen­te periculos, precum provin în ţările al­pine, cu pante atât de excesive, ivindu-se încă deasupra limitei vegetaţiunii silvice, în regiunea locurilor de păşune sau a stâncilor goale, teritorii de o întindere vastă, astfel de torenţi nu se află în ţară. Multe din cale-afara sunt însă materialele pe care le duc râurile cu sine. Pe de altă parte e însă solul din podgorii, care constă mai cu seamă din argilă, fără îndoială foarte sensibil contra inundaţiilor, deoarece îi lipseşte, aşa-zicând, scheletul cimentator de piatră. Iar unde mai alea atacă mâna omului, precum se şi întâmplă, câteodată în mod brutal, existenţa masivului păduros, acolo este rezultatul provocarea torenţilor şi pe terenurile Bucovinei, care, în cea mai mare parte, pare a fi cu totul nepericuloasă. Formările acestea de torenţi ne impune, până încă nu este prea târziu, o deose­bită precauţiune.

Din când în când fac stricăciune culturii silvice şi gerurile, bruma etc. În anul 1890, a devastat o grindină cumplită 220 ha masiv bătrân, mai ales în părţile superioare ale trunchiului şi în corona­ment, astfel încât trebuia tăiat.

Acestor evenimente dezastruoase, ce stau în strânsă legătură cu apariţiunile climatice, nu li se poate atribui, din punct de vedere silvic, o însemnătate mai mare.

S-ar putea, deci, spune, cu tot dreptul, că referinţele terenului de sub pă­dure, solul şi clima, sunt în Bucovina, cu deosebire în regiunile cele mai înalte ale munţilor, astfel încât oferă vegetaţiunii silvice, ba chiar celor mai preten­ţioase esenţe indigene, minunate condiţiuni de dezvoltare.

După numele ce-l poartă ţara, s-ar crede că pădurile ei ar constă mai ales din fagi şi că esenţa aceasta ar fi, prin urmare, preponderentă. În realitate, însă, fagul şi carpenul preponderează, mai mult sau mai puţin, nu­mi în pădurile din părţile septentrionale ale ţării şi la poalele Carpaţilor.

În partea apuseană şi meridională, care cuprinde negreşit cele mai vaste te­ritorii păduroase, preponderează însă mo­lidul, esenţa cea mai răspândită, şi bradul, ce vine imediat după aceasta. Toate celelalte esenţe sunt reprezen­tate numai în cantităţi minimale.

Stejarul (quercus pedunculata şi quercus robur) a fost, în decursul timpului, foarte tare tăiat.

Afară de acesta, provin din specia fo­ioaselor cantităţi secundare de paltini, ulmi, frasini, tei, plopi, răchite şi arini.

Din răşinoase, mai cresc, pe terenuri naturale: pinul alb, pinus pumilio şi tisa[2]; în mod artificial s-a cultivat, pe ici-colea, şi laricele.

În general, aparţin actualmente 76 % răşinoaselor şi 24% foioaselor.

Constituţia pădurii, pe care o formează sus amintitele esenţe, parte cu­rate, parte în amestec cu alte specii, se poate diviza, cu privire la cele 3 zone sus menţionate, în următoarele categorii prin­cipale[3]:

1). Pădurile câmpului şi coline­lor, respectiv ale podgoriilor. Aice este fagul esenţa predominantă; lângă el creşte, nu rare ori, carpenul, mai rar pre­ţiosul stejar, al cărui loc de odinioară îl ocupă acum, în mare parte, agricultura; sporadic provine şi bradul.

Pădurile acestei regiuni au fost, de cu timpuriu, îngrijite mai raţional, şi aceasta din cauza ocaziunii favorabile pentru desfacerea lemnului; ele stau, azi, în privinţa economică şi a îngrijirii pe o treaptă relativ înaltă şi prezintă, în cele mai multe cazuri, forme mai regulate în etate şi sunt mai bine încheiate.

2). Pădurile munţilor de jos. Constituţia masivelor acestei zone e, în cea mai mare parte, neregulată, caracterizată prin o încheiere întreruptă, amestec neregulat şi mari diferenţe de etate între arborii predominanţi. Pentru acest teritoriu este caracteristic că stejarul lipseşte cu totul şi molidul provine numai foarte sporadic. Bradul şi fagul, dintre care cel dintâi predomină, posedă, după cum se ştie, în grad suprem capabilitatea de a se regenera sub acoperiş pe cale natu­rală. Rezultatul acestei capabilităţi, pre­cum şi al însuşirii acestor esenţe de a se menţine timp îndelungat viguroase, chiar sub un acoperiş consistent, este că, în aceste păduri, provin toate etăţile, con­centrate pe suprafeţe mici, de la arborele deperitor – secular, până la plăntuţa de un an.

Pădurile acestei zone sunt păduri seculare, ne-exploatate sau puse în ex­ploatare[4]. Trupini colosale, rupte de vânt, care, în căderea lor, au nimicit o mulţime de arbori tineri, zac, în mare parte deja putrede, fără regulă. „Ciopârţirea” sau „arderea trupinei”, făcute cu scopul de a afla lemnul bun de lucru sau cel apt pentru fabricarea potasei, sunt argumente care denotă dezastrele făcute arborilor în picioare. Ca şi trupinele culcate, ce prezintă toate fazele descompunerii, conţin şi ar­borii în picioare trupini sănătoase, deperitoare şi cu totul putrede.

3). Pădurile munţilor de sus. Aice provine bradul, amestecat, în părţile mai joase, cu molid, dispare însă succesiv cu ridicarea înălţimilor, spre a ceda te­renul, în pădurile cele mai înalt situate, molidului, care este singura esenţă pre­dominantă în aceste poziţiuni. În masive mici, uniforme, şi ici-colea presărat, la înălţimi destul de considerabile, se află şi fagul. Picioarele munţilor sunt adeseori acoperite cu păscători alpine, pe care pă­storii caută a le lărgi, ciungind şi dând foc arborilor mărginaşi.

Zona aceasta ne prezintă numai acolo caracteristicul tablou al pădurii seculare, unde predomină încă bradul.

Masivele care sunt compuse numai din o singură esenţă sau în cea mai mare parte din molid sunt mai regulate, în privinţa etăţii şi a încheierii. Diferenţele etăţilor, în astfel de masive, sunt, ce-i drept, mari, corespunzător periodului de regenerare, care e de regulă foarte lung; aice însă lipseşte tipica existenţă a mai multor etăţi, concentrate pe una şi aceiaşi suprafaţă; de obicei se află o singură etate, în cele mai multe cazuri cea a ar­borilor bătrâni. Şi încheierea nu-i astfel de întreruptă. Constituţia aceasta a masi­vului îşi află cauza în însuşi etatea esenţei predominante, a molidului, a cărui ră­dăcină se extinde numai pe suprafaţă, şi care (molidul), din causa încheierii sale dese, condiţionată prin regenerarea naturală, nu rezistă viforelor, insectelor şi in­cendiilor. Aceasta drept comparaţiune cu masivele pădurii seculare, care sunt în partea preponderent compusă din brad, înzestrat cu rădăcini profunde, cu încheieri mai întrerupte şi supuse unei regenerări perpetue, care scapă ochiului. Molidul se regenerează în pădurea secu­lară, corespunzător pieirii lui, de regulă în masive uniforme, mai mari şi mai mici, pe când bradul şi fagul provin acolo mai mult presăraţi.

Favorabilelor condiţiuni ale terenului de sub pădure corespund şi referinţele creşterii. Astfel provin foarte adese molizii şi brazii în picioare de o lungime de 40-50 m şi de un diametru de 60-70 cm, măsuraţi la 1,3 m de la sol – etatea lor variază între 130 şi 350 ani. Din ei s-au obţinut cel mai tare lemn de construcţiune navală (catargul principal). Ca caracteristică a regiunii molidului este de remarcat însuşirea acestuia de a se lăsă uşor despicat, de asemenea fina şi regulata aşezare a inelelor anuale, o calitate constitutivă a lemnului de rezonanţă.

Între buruienele de pădure, ce apar ca plante staţionare şi denotă un sol gras, se află, înainte de toate, zmeura şi murele, care se înmulţesc repede, mai ales in  parchete, pe lângă felurite ierburi de pădure, precum urzici etc., mai rar afini şi coacăze, atât de caracteristice pentru staţiunea lor, şi erica. De-a lungul unor şesuri fluviale creşte, precum se zice, încă din timpul războaielor cu turcii, tamarisca.

Despre animalele de vânătoare vom vorbi în partea ultimă a acestei scrieri. Trebuie însă se relevăm aci stricăciunile însemnate, pe care le fac cerbii în masivele păduroase. Stricăciunile aceste provin mai cu seamă în toate teritoriile silvice aco­perite cu brad.

Dintre insectele vătămătoare mai cu seamă bradului şi molidului, ne atrag atenţiunea acele din familia Tomicus; dezastrele făcute de aceşti xilofagi, în anii 1836 şi 1837, şi apoi la în­ceputul anilor ’50 au fost de o însemnă­tate mare. Tot un astfel de pericol au produs, la începutul anilor ’50, pădurilor Cnethocampa processionea, precum şi Xylura monacha; în părţile de lângă Cernauca au fost vătă­mate masive întregi păduroase.

Drept la începutul periodului semi-secular, al cărui curent de dezvoltare, re­lativ la agricultură, a format subiectul de tratare al diferitelor părţi ale acestui op, coincide emiterea normelor legislative privitoare la dezdăunarea pământului, şi anume emiterea patentului din 7 Septemvrie 1848, prin care se desrădica referinţele de sudiţi şi iobăgia, şi regulamentul din 14 martie 1849, de punerea în aplicare a acestuia.

Stând în strânsă legătură cu operele mari reformatoare, create de auguştii antecesori ai împăratului nostru de acuma, şi anume cu patentele relative la aboliţiunea boierescului şi desfiinţarea iobăgiei, precum şi cu reformele impozitului funciar ale secolului trecut, aceste norme au fost aduse la deplina lor valoare şi dezvoltare abia prin sus-menţionatele legi, privitoare la dezdăunarea pământului.

Cu toate că agricultura s-a bucurat, în măsură cu mult mai mare, de binefacerile care au rezultat din dezdăunarea pământului, creată prin legile din anul 1848 şi 1849, totuşi nu se poate nega că acele binefaceri nu s-au revărsat, în modurile cele mai di­verse, şi asupra silviculturii.

Operaţiunile pentru dezdăunarea pământului au aruncat, între altele, şi asupra chestiunii servitutului o nouă lu­mină, chestiune care influenţează foarte mult silvicultura; şi dădură astfel prima impulsiune la ordinele, emise în 5 Iulie 1853, relative la desfiinţarea şi regularea servituţilor silvice.

Din suprafeţele păduroase, cedate întâi cu ocaziunea răscumpărărilor funciare, iar după aceasta din incidentul desfiinţării servituţilor, s-au format, pe lângă proprietatea silvică a statului, fondului, şi proprietăţii mari particulare încă, şi pro­prietatea silvică comunală, şi proprietatea mică particulară, care, până atunci, nu era deloc sau numai puţin reprezentată.

Mai ales răscumpărarea funciară avu şi alte urmări bune. Din referinţele atât de fundamental schimbate se dezvoltară succesiv proximele legi agrare, relative la regularea şi diviziunea drepturi­lor comune de posesiune şi de uzaj, rotunjirea şi comasarea locurilor şi multe altele. Şi nu mai puţin însemnată a fost influenţa asupra legislaţiunii specific silvice, creându-se deja, în primul timp al Domniei Majestăţii Sale, în 3 Decemvrie 1852, legea silvică.

Ordinul ministerial din 3 Iulie 1873, emis spre aplicarea mai exactă şi eficace a legii silvice, precum şi ordinul ministerial din 27 Iulie 1883, relativă la organizarea supraveghe­rii pădurilor de cătră stat, mai departe legea imperială din 7 Iunie 1883, care tratează despre purificarea tere­nului silvic de enclave străine şi despre rotunjirea proprietăţii sil­vice, precum şi cea din  30 Iunie, relativă la lucrările de corecţiune a torenţilor (abaterea apelor de munte, spre a le face nevătămătoare), denotă o completare progresivă a activităţii des­făşurată în chestia silvicii.

Toate aceste momente importante din constituţia agrară şi legislaţiunea specific silvică au fost cu de-amănuntul tra­tate în capitolele precedente ale acestei scrieri, amintindu-se deci aci numai în treacăt.

Este însă evident că consecinţele lor binefăcătoare, parte şi foarte extinse, au adus, precum întregii monarhii, aşa şi provinciei noastre, în măsură mai mare sau mai restrânsă, foloase durabile.

Ultima fază din legislaţiunea silvică, referitoare îndeosebi la Bucovina, o reprezenta legea ţării din 2 Iulie 1897, relativă la gestiunea pădurilor comunale şi sindicatelor silvice. Cu toate că efectele ei le va arăta de-abia viitorul, ne putem aştepta deja, de pe acuma, la o reacţiune favorabilă asupra stării cul­turale a pădurilor, care, în mare parte, au lipsă de o îngrijire neîntreruptă.

[1] Manual de cursul de instrucţiune pentru pădurarii Bucovinei (şcoala de brigadieri silvici), de J. Krutter.

[2] Tisa (taxus baccata) era, înainte, mai răspândită, chiar şi în exemplare cu trunchi relativ mai gros, de un diametru cam de 45 cm. Deja, în anul 1787, raportează consilierul guvernial Ainser, cu ocazia unei călătorii, despre utilizarea tisei pentru tâmplărie; fiind lemnul greu, se fasona în pădure, cu securea, în butuci şi scânduri. Mai mult decât securea par a fi contribuit la stârpirea acestui arbore proprietarii de vite de pe păscătoarele din pădure, din cauza influenţei ei stricăcioase vitelor.

[3] După manualul amintit mai înainte.

[4] Vigneta, la finea acestei scrieri, ne arată o parte de pădure seculară din ocolul silvic Stulpicani.