şi nimeni n-o să-l mai reteze

*

îmi amintesc de lumea nouă

în care-am fost atât de sferici

încât ne-au sfârtecat în două

ca să ne-atârne prin biserici,

apoi, când părăsiră calea,

şi-n jumătăţi au sfârtecat,

iar buciumul aduse jalea

în curmeziş şi în păcat

*

încât n-am mai ştiut de mine

şi fără veste m-am pierdut

abandonând pe veci în tine

ce-o să-mi rămână neştiut

precum lumina de pe prispe

tinzând spre linişti ancestrale

învăluite în eclipse

de năzuire şi de jale

*

ca să mă fac o alternanţă

de început şi de sfârşit

în timp ce-n tine o speranţă

mult prea târziu m-a desluşit

drept jumătatea lumii care

după atâtea sfârtecări

s-a prăbuşit într-o uitare

să sufle calm în lumânări,

*

dar să nu-ţi pese, ia-ţi cămaşa

de pelerin predestinat

şi-apoi păşeşte-n uriaşa

întoarcere din scăpătat

spre sfera altei întregiri,

pe care nimeni n-o despică,

pe prispa casei dorm doi miri,

două priviri care ridică

*

luminile pe căpriori

numai aşa, ca să dureze

întregul unui apriori

şi nimeni n-o să-l mai reteze