şi-n jurul lor doar cei ce văd se-nchină
hai, meştere, s-a auzit un glas,
încearcă să zideşti nişte cuvinte
să poţi să urci în templu pas cu pas
şi să te-ncapă spaţiile sfinte!
n-am zis nimic, doar am luat povara,
dovadă-s nişte răni ce mă-mpresoară
şi-mi şiroiesc în toamna vieţii vara
durându-mă precum odinioară,
*
altminteri câmpul a rodit sălbatec
şi-n ziduri urcă stranii buruieni
chiar dacă pietrele-s durate din jăratec
şi interzise unor pământeni
şi-n urma lor nici urma nu rămâne,
ci numai umbra dusă la edec
inconştient din ieri în azi şi mâine
şi-mi scormonesc prin răni şi mă petrec
*
spre zidul meu din verbe amurgite
cu treptele pierdute-n înălţimi
şi-i vuiet, şi e scrâşnet de cuţite
încrâncenarea oarbelor mulţimi
sortite doar zvârlitului cu pietre
în piatra care ferecând lumină
a risipit în ceruri nişte vetre
şi-n jurul lor doar cei ce văd se-nchină