şi glasul lui îmi tânguie pe buze | Dragusanul.ro

şi glasul lui îmi tânguie pe buze

 

un filosof mi se aşterne-n cale

şi-mi cere disperat să îl păşesc,

în ceruri sună buciumul cu jale

şi cu un glas aproape omenesc:

ştiu, munte, îi răspund şi flăcări ninse

îmi sfâşie cu ghearele prin trup,

ştiu că şi-n tine pâlpâie aprinse

mocnirile cu care îmi astup

*

şi-mi vindec nişte răni nevindecate

din curmezişul toamnelor târzii,

iar filosoful numără păcate

pentru pândarii risipiţi prin vii

şi-apoi se văd cum se tot duc pândarii

de raţiile lor împovăraţi,

pe cerul nopţii se aud ogarii

ca nişte oameni grav înspăimântaţi,

*

deşi există treptele din munte

pentru suişuri line şi-nţelepte,

deşi mi-am pus un univers pe frunte

să-mi lumineze doar acele trepte

ce îmi aşteaptă paşii în plutire

printre contururi de lumini confuze:

în ceruri sună buciumul subţire

şi glasul lui îmi tânguie pe buze


Comments are closed