se tot preling din lancea purtată la oblânc?
nimic nu e în alţii, ci-ntotdeauna-n tine
vor slobozi copacii târzii singurătăţi
ca să înveţi tăcerea ce caută-n destine
vremelnice contururi schiţând eternităţi
vremelnice şi ele şi-n tine, şi-n ceilalţi
drumeţi fără de ţintă, călăuziţi de frică
şi-amurgul e pecetea acestor munţi înalţi
care-şi înalţă rana prin sângele ce pică
şi împle călimara cu verbe în balans,
în şovăire calmă de călător pribeag
care invită stele într-un târziu la dans
şi-adună-nsingurări în inimă şirag,
deci să nu-ţi pese dacă matricea ta te strânge
cât timp e cald şi bine şi pace în adânc:
chiar n-ai văzut în ceruri cum stropii cei de sânge
se tot preling din lancea purtată la oblânc?