Satul zicălaşului Petru Oloieru: Hronicul Hotinului

Istoria tuturor satelor de prin preajma Hotinului, inclusiv a celor ale lui Simca, de la care vine numele Sincăuţilor sau Săncăuţilor – prima vatră atestată a Cotiujenilor, a fost provocată, istoricizată şi continuată în strânsă dependenţă cu Cetatea de pe Nistru[1], cea mai puternică dintre toate.

Există, în cronologia cetăţii, o epocă orgolioasă, mai ales pentru generaţiile moderne, cea a atestării documentare, bazată pe mărturii indirecte, precum: în 1310: prima menţionare documentară a Hotinului, într-o cronică polonă, care susţinea că cetatea ar fi fost construită din lemn şi pământ de către genovezi; în 1333-1370: anii în care, după cronicarul Jan Długosz, ar fi fost construită cetatea Hotinului, de către regele Cazimir cel Mare al Poloniei; în 1347: Hotinul era numit „cetate valahă” într-un izvod de oraşe moldoveneşti, din anexa letopiseţelor ruseşti; 1354: Hotinul se numără, în cronica rusă a lui Byhovic, printre cetăţile lăsare pe seama „volohilor”.

Apoi, confirmată de documente şi, implicit de istoria neamurilor din răscrucea est-europeană, există perioada moldovenească, începută cert în 1375, când Hotinul se afla în stăpânirea Moldovei, prin căsătoria lui Petru Muşat cu Nastasia, fata lui Laţcu Vodă, şi rămâne cu acest statut până în 1712, când Hotinul a fost ocupat de turci.

Perioada frământată de numeroase asedii şi războaie a Cetăţii Hotinului şi a satelor bine populate, care asigurau cele necesare garnizoanei şi târgoveţilor, începe, cu un nou statut statal, în 1711, când, sub comanda lui Abdi-paşa sraschierul, „turcii cuprind Hotinul şi-l prefac în raia, sub Nicolae Vodă”[2] (Mavrocordat – n. n.), cetatea fiind în întregime reparată şi întărită. În locul pârcălabilor de peste veacuri, autoritatea o exercita „paşa de Hotin”, care, în urma unui firman al vizirului, a luat „tot ţinutul Hotinului de sub ascultarea domniei Moldovei, cu toţi oamenii ce au fost într-acel ţinut şi cu toate bucatele lor”, Ion Neculce, fost pârcălab de Hotin, notând cu amărăciune că turcii „de cu primăvară, au luat ţinutul Hotinului şi l-au făcut olat cetăţii. Iar la anul au luat şi ţinutul Cernăuţilor, din Prut încolo, să-l facă tot olat, zicând că tot de Hotin au fost”[3]. Am citit prin corespondenţa lui Nicolae Mavrocordat, publicate de Iorga, în seria lui de documente, că mulţi moldoveni fugeau în raia, pentru că paşa de Hotin menţinea o ordine strictă, printre altele stârpind tâlharii din olat şi urmărind încasarea corectă a zeciuielii, ceea ce în Moldova nu se întâmpla. Cronicarii menţionează „nevoile ţării” şi numeroasele „supărări”, pe care le provocau în Moldova turcii, în drum spre Hotin, şi care, „ca nişte oşteni păgâni ce erau, tot stricăciuni făceau, cu fel de fel de râsuri şi batjocuri a fete fecioare şi femei înţelepte”[4], iar corespondenţa lui Mavrocordat, adresată delăsătorului pârcălab de Dorohoi, se soldează, atunci când este sesizat Abdi-paşa de Hotin, cu reparaţii şi cu disciplinarea trupelor în trecere prin Moldova. Chiar şi Neculce consemna că „în zilele lui, cât au şezut la Hotin, unde au murit, mult folos a avut ţara despre dânsul”, exemplificând cu faptul că „pe tâlharii care veneau la Moldova din ţara leşească, de jefuiau şi ajungeau până în Bugeac, i-a strâns pe toţi, iar pe tâlharii din Moldova i-a strâns Mihai Vodă, cât în zilele lui puteau să umble oamenii cu galbeni în mână”[5].

Mereu tulburat de incursiuni şi vremelnice stăpâniri polone, dar şi de tot mai dese năvăliri ruseşti, Hotinul are parte de vandalizări decisive, deşi, aşa cum o probează recensământul lui Rumeanţev, început în anul 1770, locuitorii nu prea erau năpăstuiţi cu supărări din partea noilor ocupanţi, ruşii încercând să atragă simpatia populaţiei, dar, datorită negocierilor turco-austriece, soldate cu cedarea nordului moldav, şi Hotinul îşi reia statutul de raia, până în 1812, când ruşii răşluiesc Basarabia şi ocupă Hotinul

După 1812, Hotinul face parte, şi ca poziţie strategică, din imperiul rus, iar satele din ţinut se depopulează, în primii ani, apoi înfloresc, şi prin întoarcerea locuitorilor caligrafiaţi prin recensământul din 1770-1774, dar şi printr-un adevărat exod de maloruşi şi de moldoveni, inclusiv din Bucovina, căci se încetăţenise ideea, spusă lui Iorga de un ţăran solcan, în 1904, că „acolo-i mai bine, nu ca în România… Acolo-i pământ larg, că peste Prut domneşte Ţarul cel bine-credincios, care face pomană cu pământuri largi”[6].

Din 1918, încoace, a urmat şi urmează o epocă pătimaşă, pe care doar locuitorii străvechiului ţinut al Hotinului sunt îndreptăţiţi să o facă, eu rezervându-mi doar rolul de adunător de mărturii ale vremilor, în cea mai mare parte necunoscute, în tentativa de a realiza o monografie cât mai amănunţită şi mai obiectivă a obştii Cotiujenilor, în mijlocul căreia a văzut lumina zilei starostele „Zicălaşilor”, muzicianul şi instrumentistul Petru Oloieru, care a tot aprins opaiţele respiraţiei strămoşilor din mai bine de o mie de cântece străvechi. În numele acestei visate respiraţii îi datorez o monografie a comunei Cotiujeni, pe care aş numi-o „Satele lui Sinca”, acest legendar personaj fiind primul om care a lăzuit prin preajma unei poieni din vecinătatea Prutului, pentru a-şi dura vatră de sat (Sincăuţi, Săncăuţi) închinată urmaşilor urmaşilor lui.

[1] Husar, Alexandru; Gonţa, Gheorghe; Dimitriu-Chicu, Silvia, Cetăţi de pe Nistru, Chişinău 1998. Din această lucrare preiau majoritatea datelor de sinteză cronologică.

[2] Ibidem, p. 47

[3] Ibidem, p. 50

[4] Ibidem, p. 52

[5] Ibidem, p. 53

[6] Iorga, Nicolae, Neamul românesc în Bucovina, Bucureşti, 1905, p. 102