sărbătoarea anului nou

*

nimic nu-i sacru-n sărbătoarea asta

căci ea măsoară doar îndepărtarea

şi stabileşte în final pedeapsa

şi ispăşirea cosmică: uitarea,

iar sufletu-i un ţipăt disperat

pe care-l scoţi tot frământând pământul

la horele din alt îndepărtat

prin care irositu-s-a cuvântul

*

înspre ecou şi şoaptă şi tăcere

şi, la răscrucea vremii, spre nimic:

ecoul n-are parte de-nviere,

nu-i o sămânţă regăsită-n spic,

ci risipire în furtuni stelare

în care numai colburile zac

când se aude iar o numărare

ce-mi înspăimântă sufletul: tic-tac,

*

tic-tac, la miezul nopţii; întuneric

scrâşnind din osii cosmice: tic-tac,

să nu mă aflu în întregul sferic

decât clipita-n care mă prefac