să-mi aştern în iarbă umbra care tace şi se-nchină | Dragusanul.ro

să-mi aştern în iarbă umbra care tace şi se-nchină

Radu Bercea Confesiuni cromatice VI

*

ei şi noi, şi-o ţară sfântă, de o vreme pângărită

şi de ei, dar şi de noi – rătăciţii căii sfinte,

iar în ceruri, lângă vetre, doar străbunii se agită

şi presoară printre gene câte-o ploaie de cuvinte,

dar de-atât amar de vreme nouă nici că ne mai pasă

căci ne-nchipuim drept veşnici şi atât de înţelepţi

încât cerul plumb îmbracă şi amarnic ne apasă

poate-poate vom pricepe că cei strâmbi nu pot fi drepţi,

 *

însă lumea-i rătăcită şi-şi procură din biserici

doar cu mărunţişul vieţii inutilele iertări,

dispărută-i nostalgia de a fi, cândva, iar sferici

în eternitatea care deja scapără pe zări

şi ne caută grumazul cu tăişul unei săbii

care despărţise-n două fructul sacrului rotund,

iar scânteile în scapăt par pe cerul greu corăbii

navigând spre porturi stranii, care-n neguri se ascund;

 *

ei şi noi, sărmană ţară, iarăşi dată la cherem

unor generaţii slabe, ce te scapă în ruină,

chiar de-ncerc vreo ispăşire, nu am vlagă şi mă tem

să-mi aştern în iarbă umbra care tace şi se-nchină


Comments are closed