Rusaliile și Călușarii – mituri pierdute (I) | Dragusanul.ro

Rusaliile și Călușarii – mituri pierdute (I)

Pentru că ne apropiem de Rusalii, deci de o sărbătoare astrală în care strămoșii comuni ai neamurilor europene de astăzi practicau ceremonii totemice, iar cei inițiați – mistere, pentru că numai românii mai păstrează rudimentele unei străvechi mitologii comune, ar trebui să profităm de ceea ce avem și să promovăm ca produs cultural-turistic nu penibila „Hora de la Bucșoaia”, ci Rusaliile, cu tot ansamblul de ceremonii încă identificabile, în ciuda faptului că, de mai bine de un veac, „în România, Rosaliile sunt ființe, Rusalii”, fiind îndătinat obiceiul sărbătoririi unor sfinți prin elemente ale credințelor ancestrale. Așa, de pildă, „de Sfântul Foca se celebrează focul” (Revue historique du Sud-européen, Paris, aprilie-iunie 1929, p. 153). De altfel, în întreg spațiul balcanic „misterele acestei perioade poartă numele de rusalii”, împodobitul părului femeilor cu anumite flori, culese din pădure, odată cu „ierburile de leac”, fiind un obicei străvechi, dar cu degenerări specifice în fiecare țară (Kanitz, F., La Bulgarie danubienne et le Balkan, Paris, 1882, p. 39).

*

Știut este că, în preajma Rusaliilor, în Europa Răsăriteană și mai ales în provinciile românești, umblau „călușarii”, ritualurile lor beneficiind de tentative de identificare a mitului fie prin etimologii, fie prin raportări genealogice exaltate, de tipul: „Suntem latini prin tot trecutul neamului nostru… În satele noastre mai auzim pe cei care însoțesc morții duși la groapă, bocind lângă morți și legându-le pe deget o monedă, necesară pentru a traversa Styx-ul. Dansul „Călușari”, care amintește de „răpirea sabinelor”, este un dans național. Avem ritualuri păgâne, cum ar fi cele destinate ploii” (Marie Jonesco, Lettre de Roumanie, în Le Temps, 17 octombrie 1916, p. ).

*

Esența identificărilor de tip etimologic o săvârșea, în 1950, Cladudiu Isopescu, prin studiul Les origines de l’enseignement du roumain en France (publicat în Les Langues modernes, iulie 1950), în care lua atitudine față de „pripelile” științifice în înrădăcinarea unor mituri străvechi românești fie în civilizația romană, fie în cea greacă, fie în exaltări față de „fondul daco-getic, care exală miresme dulci pe malurile Dunării” (p. 242), după cum sugera H. Schuchardt, în cartea Der Vokalismus des Vulgärlateins, publicată, pe volume, între anii 1866-1868.

În lumea științifică europeană se considera că Hora și Călușarii reprezintă vestigii ale ceremoniilor vechilor „preoți salieni”, dar și „vestigii ale vechiului păgânism slav, altoit pe mitologie greacă și pe cultul primitiv al fenomenelor naturale”. E vorba, deci, de un amestec de degenerescențe, pentru că nici latinii, nici slavii, nici grecii nu mai păstrau misterele, ci doar rudimente de ceremonii totemice, rudimente cu origine comună, dar cu denaturări specifice. Bucovineanul Isopescu miza încă pe etimologii, deși etimologiile sunt repere ale degenerărilor (în fond, ce înseamnă „hora”: cerc sau munte?), din care se pot reconstitui, schițat numai, imagini ale misterelor, dar nu și inițieri (sugestia „hora” a fost intuită de Mircea Eliade drept „cercul ceremonial de pe munte”, deci cu dublă componență a sugestiei misterelor care se desfășurau acolo unde se ating Pământul și Cerul).

*

Esența valorificării scenice a dansurilor călușerești și a fenomenului horal românesc, în general, ca denaturări și mai exagerate o reprezintă operele remarcabile ale unor creatori francezi, care, în baza unor informații aproximative, falsificau și dansurile, dar și portul respectivelor ceremonii totemice. „Comoedia” din 18 decembrie 1918, anunța premiera operei comice în trei acte „Dragoste de țigan”, de Franz Lehar, la Opera din Marsilia, și drama lirică română „Cobzar”, de G. Ferrari, pe versuri de Elena Văcărescu și Paul Millier, care se mai jucase la Opera din Paris, în ambele spectacole folosindu-se denaturări scenice nu doar ale portului românesc, ci și coregrafice și mitice, inclusiv prostioara, încetățenită prin vreacuri, a obiceiului preluat de la romani, după mitul răpirii sabinelor. Confirmarea falsității coregrafiei a fost sesizată de cronicarul de la „Gil Blas”, care, în 8 aprilie 1912, când „Cobzar” se juca la Opera din Paris, consemna că maestrul coregraf  „Clustine îi face pe oameni să danseze dansul „Călușari”  precum în spectacolele rusești de music-halls, care recreau, pe muzică rusă, dansuri tătare din vremea vechilor țari”.

*

Trist este că făcăturile pariziene (mă refer la denaturarea ceremonialului în ieftin music-halls, nu la creațiile muzicale în sine) aveau să ajungă, prin diverse căi, și în România, fiind imediat adoptate de către români, inclusiv de către „artiștii” din mediul sătesc, mediu în care călușarii pierd și steagul, odată cu obiceiul sacrei lui împodobiri lângă doi arbori îngemănați, pierd și personajele șamanice (Mutul sau Muta, adică zeitatea vetrei, ancestrala Histia, din care se trag vestalele, cu focurile lor sacre). Trist este pentru că, dacă sunt abandonate elementele ancestrale de sacralitate, Horele, inclusiv cele călușerești, se transformă în coregrafii banale, mai mult sau mai puțin slave sau bolșevizate, și nicidecum într-o purificare a sufletului, de care moș-strămoșii aveau nevoie, pentru că nu pierduseră din metafizic atât cât am câștigat noi în civilizație, golindu-ne total și decisiv de orice șansă de a intra în armonie cu universul, cu dumnezeirea.


Comments are closed