Recuperatorii de cântece
*
14.valachische tanze und lieder
*
În „Luceafărul” lui Octavian Goga, anul II, nr. 22 din 15 noiembrie 1905, un personaj pe nedrept uitat al culturii române, Dr. Gheorghe Alexici, publica studiul „Din trecutul poeziei poporane române” (pp. 366-371), preciza, încă de la început, că „jocul, ritmul şi melodia sunt strâns înrudite la toate popoarele din răsăritul Europei”, pentru că „aceleaşi condiţii de trai, legăturile geografice, istorice, etnografice şi încrucişările de sânge au lăsat urme neşterse în fiinţa etnică a popoarelor din răsăritul Europei, care urme se vădesc mai lămurit în produsul nefalsificat al geniului lor: în poezia poporană, în muzică şi jocuri”.
*
Fin cunoscător şi al culturii maghiare, Dr. Gheorghe Alexici, care publicase şi cartea „Texte din literatura populară română” (Budapesta, 1899), izbutea, pe baza lecturilor din opera poetului maghiar Balassa Balint (1551-1594), care îl dansase în 1543, în faţa împăratului Rudol (Ştefan Gerlach), să identifice un vechi cântec românesc, „Cum se văieta fata de român după oile rătăcite”), cântec pe care, conform mărturiilor vremii, „îl cântau muzicanţii călăreţilor lui Constantin Vodă, aliatul lui Rakoczy, când intrau în Oradea-mare”.
*
„Iată cântecul cel vechi românesc, despre a cărui existenţă avem date sigure. Aceste date mărturisesc că el a trăit deja în veacul XVI şi a fost un cântec lăţit şi frumos. De n-ar fi fost o melodie plăcută, de bună seamă n-ar fi trecut şi la străini”:
*
În curând, cântecul va putea fi ascultat: prof. Petru Oloieru a scris, deja, orchestraţia
*
Alexici redă, în grafia veche şi în transcript, şi „Olach Tancz”, un „joc românesc din veacul al XVII… care se găseşte într-un manuscris (200 de feţe), făcut de un diletant, care şi-a notat deosebite cântece poporane” (renumitul „Codex Cajoni”), transcrise, ulterior, de P. Eszterhazy, cântec readus la viaţă de ZICĂLAŞI şi inclus în volumul I al Fonotecii muzicii vechi româneşti, realizat de curând:
*
*
*
Cu siguranţă, şi în paginile îngălbenite de vreme ale presei vechi româneşti încă mai zac partituri cu cântece vechi, dar pe care nimeni, până la ZICĂLAŞI, nu le-a mai trezit la viaţă, deşi pământul, ca să-şi păstreze pe deplin identitatea, trebuie, din când în când, să şi respire.