Recuperarea cântecelor pierdute ale Basarabiei | Dragusanul.ro

Recuperarea cântecelor pierdute ale Basarabiei

Despre muzica de astăzi a Basarabiei se spune, pe nedrept, că ar însemna muzica altor provincii româneşti, pe care lăutarii şi, în special cei ai lui Botgros, le adaptează la ritmicităţile tradiţionale basarabene sau nici măcar atât, că le cântă după cum le vine lor. Şi nu-i adevărat, pentru că o bună parte a cântecelor, horelor şi brâielor (sârbelor, cum sunt cunoscute) româneşti îşi au rădăcinile în străvechea lăutărie basarabeană, celebrul taraf al lui Barbu Lăutaru numărând, pe lângă doi bucovineni (Nicolae Picu şi Ion Batalan) şi câţiva lăutari basarabeni, care făceau parte din adevărate dinastii lăutăreşti, precum Năstase, Dinicu sau Ciolacu, care se mutaseră, prin anii 1850, la Iaşi. După Unirea Principatelor Dunărene şi stabilirea capitalei la Bucureşti, lăutarii ieşeni îşi urmează boierii şi, de acolo, din Bucureşti, răspândesc horele şi sârbele (syrba, în turcă, înseamnă brâu, iar syrbar – şerpar, adică brâu lung) moldoveneşti în întreaga ţară, uneori adaptându-le ei însuşi specificităţilor interpretative din diverse zone, cum s-a întâmplat, de pildă, cu „Hora lui Năstase”, care a migrat spre Oltenia, devenind singura „sârbă” oltenească în şase părţi şi cu arhitectură melodică tradiţional moldovenească, sau cu mai toate horele neamurilor de lăutari basarabeni Dinicu şi Ciolacu, ai căror descendenţi învăţaseră să armonizeze melodiile şi pentru interpretări la pian, succesele înregistrate de tarafurile lor la Paris, cu ocazia expoziţiilor universale, obligându-i la aceasta, după ce au observat că studenţii parizieni la Conservator le publicau melodiile în fascicole (avem astfel de partituri şi le vom retrezi la viaţă).

Cristace R. Ceolaen, 20 ans (n. 1879), adică viitorul vestit violonist Cristache Ciolac

Dar cântecele naţionale româneşti din Basarabia, deşi nu au beneficiat de alţi muzicieni care să le înveşnicească prin scriere de partituri, cu excepţia lui Gavriil Muzicescu (partiturile lui Gustav Weigand nu merită luate în considerare, şi veţi vedea de ce), beneficiază, totuşi, de importante atestări documentare, mai întâi din partea lui Vasile Alecsandri, care publică doar versurile unor piese, începând din anul 1847 (în „Almanahul de învăţătură şi petrecere” pe anul 1848) şi continuând cu „Balade adunate şi îndreptate de V. Alecsandri”, partea I, Iaşi, 1852, şi „Doine, Hore şi Cântece din Basarabia”, 1866, sub titlul „Poezii Populare ale Românilor”. Bardul de la Mirceşti, despre care francezii scriau că s-a născut român, dar s-a educat francez, nu ştia prea multe despre hore, în ciuda faptului că publicase nişte studii muzicale interesante în „România literară” din 1850.

Sub titulatura de hore din Moldova, Alecsandri publică 23 de texte, fără nici o trimitere la Basarabia, deşi măcar una dintre ele, „Stăncuţa”, notată ca fiind „din Valahia”, era din sudul Basarabiei şi făcea parte din repertoriul corului din Ismail, condus de Muzicescu. O altă horă, trecută drept „din Moldova”, numită „Horă ţigănească” (noi o avem, din gazeta basarabeană „Răsăritul”, sub titlul „Chilabaua”, adică, în traducere, „Cântec ţigănesc”), este basarabeană, din moment ce însuşi Alecsandri scria, în nota de subsol, că „vestitul poet rus Puşchin a tradus această horă din româneşte şi a introdus-o în poemul său intitulat Ţiganii„.

Prin trimitere directă, invocând, desigur, dificultăţile de informare, cauzate de înglobarea Basarabiei în statul ţarist, Vasile Alecsandri atestă ca fiind basarabene, prin anii 1848-1860, cântecele:

 

Floricică de pe şăs

Ne-a făcut maica pe doi

Nevastă, nevastă

Trecui Nistrul, apă lină

Astă iarnă era iarnă

Floare, floricea

Cine vede şi pricepe

Când eram la mama fată

Hai la popa din Orhei (Frunză verde de hămei, / Ce gândeşti de nu mă iei)

Tu străină, eu străin

Ionel din Kişinău / Drag îmi e numele tău

Ah, amar şi vai de viaţă!

Frunză verde peliniţă

Fă-mă, doamne, ce mi-i face

La fântâna cu cerdac

Drag mi-a fost dumu-ntracoace

*

Spuneam că partiturile lui Gustav Weigand (Die Dialekte der Bukowina und Bessarabiens, Leipzig, 1904) nu sunt demne de luat în seamă: le-au încercat muzicienii Răzvan Mitoceanu (vioară) şi Petru Oloieru (ţambal) şi ne-am convins că nu pot fi cântate. Din ce pricină? Pentru că Weigand le-a înregistrat pe discul unui gramofon rudimentar, prin 1902, cântate de Tianu Bâtca, din Ţipordei, iar transcrierea încercată de un muzician vienez este total eronată, din pricina necunoaşterii ritmicităţilor româneşti.  Dar piesele acestea au fost:

*

Frunză verde de mătasă / Rămâi dragă sănătoasă

Frunză verde solz di peşte

Frunzăşoară de scumpie

La moară nu te-oi mâna

Foaie verde de cicoară / A ieşit potera-n ţară

Frunză verde pui de nuc / Vine vremea să mă duc

*

Dar Weigand a cules şi texte din Basarabia, notând şi numele ţăranului care le-a cântat, şi localitatea lui de baştină, aşa că mai obţinem încă o dovadă documentară despre cântecele care se cântau în Basarabia, pe la cumpăna veacurilor XIX-XX:

*

Hai, leliţă, peste Prut – Luchiria Pascar, Polvăncicăuţi

Cine vrea să-mbătrânesc – Gheorghe Morariu, Pererita

Rău, maică, m-ai blestemat – Ilisaia Pleaşca, Lopatnic

Să nu crezi Flăcăului – Ivostina Alexii, Dumeni

Frunzişoară pelinaş – Gheorghe Ghijdea, Glinjeni

Copiliţă cu brăţări – Simion Milicencu, Drăgăneşti

Frunzişoară mentă creaţă – Sevastea Matei, Prepeliţa

Ştii, puicuţă, or nu ştii – Nani Vasili Buzu, Perescina

Frunză verde şi-un mohor – Pătru Constantin Niţa, Călăraţi

Fa Anică, Mărioară – Catinca Iereghi, Străşeni

Hai, Ileană, la poiană – Eftimie Onica, Sânjera

Frunză verde de mătasă – Ivan Dănăilă, Vadul lui Isac

Foaie verde poamă neagră – Vasile Dobre, Slobozia

Frunză verde siminoc – Sava Lazăr, Bender

Dragu mami Gheorghieş – Nichita Cotoman, Bălăbăneşti

Of, amar şi grea durere – Pietre Ţugulea, Coşniţa (Guv. Cherson)

Frunzişoară solz de peşte – Haralambi Bătrâncea, Marcăuţi

Bat-o focul străinii – Maftei Andruşca, Trifeşti

Armăncuţă de la Prut – Petrea Clima, Ţipordei

Frunzişoară alămâi – Petrea Clima, Ţipordei

Frunză verde măr mustos – Anica Crudu, Stoicani (Cremeni)

Frunzuleană şi-o secară – Grigore Buga, Bârnovo

Frunză verde stuf de baltă – Agafia Herghiligiu, Cupcin

Frunză verde de-o pastari – Evghenia a lui Vasilă Iv. Petrovici, Trinca

Frunză verde păpădie – Nadejdea a lui Dimitri Petrovici, Trinca

*

De vreo două luni de zile, pe masa de lucru a muzicianului, instrumentistului şi profesorului Petru Oloieru se află, pentru scrierea orchestraţiilor şi a transcrierilor, vreo 80 de melodii atestate drept vechi melodii basarabene, pe care intenţionăm să le retrezim la viaţă, prin formula „Zicălaşii”, în 27 martie sau în 9 aprilie, deci când Republica Moldova, pe stil vechi (27 martie) sau pe stil nou (9 aprilie) sărbătoreşte sau regretă Unirea cu România. Avem vechile „Hora mazililor”, „Hora răzeşilor”, „Congazul”, „Ostropăţul”, „Hora de la Orhei”, „Ca la Kişinev”, „Armencuţa”, „Păpuşoiul” etc., dar parcă nu ne-am mulţumi cu doar 80 de recuperări din cântecele şi horele pierdute ale românilor din Basarabia, dacă tot ne stă în putere mult mai mult. Iar dacă nu o facem noi, „Zicălaşii”, nimeni nu o va face, dovadă fiind pustietatea de până la noi.


Comments are closed