Răzeşia, o cultură rurală ignorată

*

Întâmplarea face să dau peste două numere târzii ale “Revistei Mazililor şi Răzeşilor”, întemeiată de Dionisie Bejan (18.08.1837, Stăuceni – 21.09.1922, Cernăuţi, care a scris şi „Istoria mazililor şi răzeşilor din Bucovina”), în 1910, şi publicată, ritmic, până în 1914, dar reluată, în 1940, de Dragoş Vitencu.

*

De moştenirea aceasta culturală ignorată a ruralităţii moldave m-am ocupat, pe îndelete, în monografia folclorică a Bucovinei şi în volumul III al “Poveştii aşezărilor bucovinene”, iar numerele târzii ale “Revistei Mazililor şi Răzeşilor” nu aduc noutăţi de cercetare, ci doar de gomoşenie tipic bucovineană. De pildă, un material despre datinile răzeşeşti, publicat cu mare pompă, reia, fragmentar, informaţii dintr-un studiu mult mai vechi. Scrie în revista lui Vitencu:

*

„Răzeşul se îmbracă în surduc, poartă pantaloni de materie cumpărată, se încalţă în ciobote sau papuci (ghete) în formă mai delicată. La grumaz poartă o basma de matasă şi de coloare deschisă, iară pe cap, pălării frumoase, cumpărate din târg. Iarna, poartă cojoc şi manta, dar niciodată suman.

*

Cuşmele răzeşilor sunt mici şi ascuţite, ei sunt cu toţii tunşi, raşi şi cu musteţe răsucite; ici-colea, poartă şi barbă, pieptănată cu multă grijă.

*

Răzeşiţele, cărora le zic cucoane, se îmbracă în caţa­veici de materie întunecată şi blănite cu piei de vulpe, de miel sau căptuşite cu bumbac; rochiile li-s de felurite materii şi colori; în cap au tulpane, testemele, basmale, mai totdeauna de coloare neagră.

*

Datinile rezeşilor sunt, încă, deosebite de ale celorlalţi oameni (se arată datinile răzeşilor la nunţi, la botezuri, la sărbători, apoi la jocuri şi
petreceri).

*

Răzeşii sunt mai toţi oameni veseli, glumeţi, ageri la minte şi la orice întreprindere”[1].

*

Textul iniţial, publicat, în 1894, de Dionisie Bejan în “Deşteptarea” sună astfel: „Răzeşul se îmbracă în surduc şi poartă pantaloni de materie cumpărată, se încalţă în ciubote sau papuci în formă mai delicată. La grumaz poartă o basma de matasă şi de culoare deschisă, iară pe cap pălării frumoase, cumpărate din târg. Iarna, poartă cojoc şi manta, dară niciodată suman ţărănesc. Cuşmele răzeşilor sunt mici şi ascuţite; ei sunt cu toţii tunşi, raşi şi cu musteţe răsucite; ici-colea, poartă şi barbă, pieptănată cu mare grijă.

*

Răzeşiţele, cărora li se zic cucoane, se îmbracă în caţaveici de materie întunecată şi blănite cu piei de vulpe, de miel sau căptuşite cu bumbac; rochiile li-s de felurite materii şi colori; în cap au tulpane, testemele, basmale mai totdeauna de culoare neagră.

*

În casa răzeşului, se află măcar un pat, care-i frumuşel şi bine aşternut; prin cuie, de nu se află dulap de straie, stau acăţate veşmintele de sărbătoare, acoperite cu o pânză albă…

*

Nunţile, la răzeşi, se încep Sâmbăta, seara, cu jocul nunţii, pe când la ţărani se încep vineri, cu cusutul unei cununi de brebenoc pentru mireasă. Mireasa răzeşă are, la cununie, în cap, numai o floare de târg ori un văl cu o cununiţă de mirtă, pe când la ţărani mireasa vine cu cununa cea cusută de vineri şi cu multe alte găteli în cap. La ţărani, amândoi tinerii vin, marţi, după cununie, la rugăciunea deslegării, iar la răzeşi vine, la o săptămână, numai mireasa singură. Răzeşii se căsătoresc numai între olaltă, şi niciodată nu se amestecă cu ţărani.

*

La paşti, răzeşii fac ouă împistrite cu tot felul de colori, numindu-le „muncite”, pe când poporul de rând face numai ouă roşe sau roş-alb-galbene. Pasca, la răzeşi, este făcută cu brânză, cu ouă şi cu stafide, şi ei o duc la sfinţit într-o basma mare, pe când ţăranii duc la sfinţit numai un cozonac mai mare, numit pască, apoi mai multe bucăţi de carne friptă, slănină, unt, brânză proaspătă, usturoi şi altele, toate într-o covăţică sau doniţă nouă, cumpărată anume pentru treaba asta. Răzeşul duce la biserică jertfă numai colaci rotunzi, iară ţăranii duc pânicele de secară. Răzeşii se aşează, în biserică, la locul cel de frunte şi mai înainte…

*

Răzeşul Raţiu, din Fundu Moldovei (Colecţia Vasile Ursache)

*

Jocurile şi petrecerile răzeşilor se fac deosebi de ale ţăranilor; ţăranii joacă lângă cârşme, răzeşii în casa unuia dintre ei.

*

Răzeşii lucră numai la răzeşi şi niciodată la ţărani. Ei se duc, unul la altul, la clacă, la prăşit, la arat, la cărat, şi ţăranii încă merg la lucru la ei”[2].

*

Dimitrie Dan

Anonimizarea răzeşilor şi deposedarea lor de cultura distinctă, în favoarea descendenţilor foştilor iobagi, „vecini” aduşi în principal din ţinuturi slave ale ţărilor megieşe, avea să înceapă, odată cu pierderea „drepturilor lor”, adică din anul 1848, atunci când a fost abrogată legea de recrutare, care „scutea boierimea şi stăpânii de pământuri întinse de recrutare”[1] (până atunci, „beneficiile legii de recrutare austriece nu se aplicau asupra răzeşilor, ci numai asupra ţăranului”), iar „mazilii fură înrolaţi în categoria ţăranului”, cu o discriminare, totuşi, împotriva răzeşului, din moment ce „legea absolută de recrutare scuteşte cu totul pe fiul unui ţăran, dacă numără  (ţăranul) 60 de ani şi posedă 3 fălci de pământ, de datoria serviciului în armată, numai fiul de răzeş este eschis (exclus – n.n.) de la această binefacere ca un afurisit şi blestemat”.

*

Problema egalitarismului păgubos al răzeşimii bucovinene cu ţărănimea, fostă iobagă, a fost luată în discuţie, doar în 1864 şi doar din perspectiva nedreptei înrolări a răzeşilor, de deputatul Covaciu, în „şedinţa a 9-a, sesiunea III, a dietei bucovinene din 31 Martie 1864, pag. 120, şi, apoi, în şedinţa a 18-a, pag. 279 şi 283” (cu stenogramele scrise în limba germană), când „Comitetul s-a consultat serios şi îndelungat asupra acestei întrebări şi s-a încredinţat că, în această privinţă, este necesar un ajutor grabnic, căci comitetul s-a încredinţat, din cercetările făcute mai înainte, că răzeşii şi proprietarii de părţi de moşii sunt puşi, într-adevăr, în urma tuturor străinilor şi veneticilor: căci, pe când Ruteanul, emigrant din Galiţia, şi Germanul, descălecat prin tot locul, reclamă pentru unicul său fiu apărare în contra legii şi o află, într-adevăr, pe când Lipovanul, emigrat din Rusia, bazat pe un privilegiu străin, se retrage de la darea de recruţi, în tot anul, pe când Israelitul, care întrece în agerimea minţii toate naţionalităţile, înţelege a se feri, cu măiestrie, ca un marinar iscusit, de „Scylla şi Charibdis” a oceanului nostru de paragrafe, şi dovedeşte că satisfacerea legii, în toată privinţa, şi totuşi n-a dat nimic, singur Românul, băştinaşul, cu jertfă a ospitalităţii sale, trebuie să poarte toate sarcinile”.

*

[1] Revista mazililor şi răzeşilor, Anul IV, nr. 2, Cernăuţi, februarie 1944, p. 77